O brad frumos.

 

Ce imagine. Ce text.

     Nu știu de ce (de fapt știu, dar mă fac că uit) această poză și textul aferent, îmi aduce aminte de Negrileasa. Am strâns multe gunoaie (deșeuri) în viața mea, dar acolo a fost la superlativ. Nu atât cantitatea de gunoaie, cât nepăsarea și nonșalanța celor care aruncau. Apoi, au venit vremuri mai bune, dar.....

La începutul anilor 2000, mergeam la Negrileasa și puneam cortul în poiană, la marginea pădurii. Se schimbaseră vremurile și mulți își permiteau deja un generator (ca și consecință, fiecare om își asculta propria muzică, cu volumul cât de tare) și mai ales, o "drujbă", că era tare de ajutor.

Într-o dimineață, în jur de ora 6, unii au terminat lemnele de la foc și au doborât un brad imens pentru satisfacerea nevoilor. Verde. Copacul a căzut foarte aproape de corturi.

De atunci, de câte ori am mai fost, până am renunțat, am campat în poiană la Dârdinaș.

Scrisoare deschisă către Composesoratul Urbarial Ampellum Zlatna

 O pun și aici (scrisoarea) ca să nu se piardă.

"Scrisoare deschisă

adresată membrilor Consiliului de Administrație al Composesoratului Urbarial Ampellum Zlatna

Stimate doamne/stimați domni

Subsemnatul Puiuleț Adrian, în calitate de președinte al Asociației de Turism și Ecologie Trascău Corp , dar și în calitate de Consilier Local al orașului Zlatna, vă atrag atenția asupra unei problematici ce ține de proprietatea composesoratului d-voastră. După cum probabil știți, prin adresa făcută anterior către composesorat, am dorit inițierea unei discuții privind declararea unei zone protejate în arealul denumit Slăvășoaia, care are ca scop principal protejarea populației de narcise dar și educația generațiilor actuale și viitoare de tineri privind protecția mediului.

Având în vedere distrugerile, unele ireversibile, care se întâmplă permanent în zona actualei rezervații Poiana cu Narcise de la Negrileasa consider că ține de noi, comunitatea locală, în formele sale mai mult sau mai puțin asociative, să ne asigurăm că vom păstra aceste minunății naturale și pentru generațiile viitoare. Consider că, împreună, putem să ne asumăm responsabilitatea aceasta. În acest sens am vehiculat două posibilități: una, prin care să declarați, intern, în cadrul composesoratului a unei zone protejate de apx. 5 ha (așa cum am menționat, în zona Slăvășoaia- documentația am depus-o la secretariatul composesoratului), iar cealaltă, prin declararea unei arii protejate de interes județean (în care administrarea, conform legii, ar revenii Consiliului Județean Alba). Ambele alternative au puncte tari și puncte slabe. Înainte de  a le discuta, ar mai trebui să menționez că asociația Trascău Corp a realizat un studiu științific care atestă că cea mai bogată populație de narcise se află în zona propusă. Studiu care poate și trebuie să fie actualizat.

Indiferent de soluția aleasă -motiv pentru care adresez către d-voastră această scrisoare -trebuie făcute câteva lucruri obligatorii, după părerea mea și a concluziilor studiului. Le enumăr: 1. îngrădirea zonei, fapt care nu va permite bătătorirea solului, distrugerea lui prin accesul vehiculelor motorizate etc.și 2. Modificarea perioadei de pășunare în sensul amânării începerii pășunatului până după data de 10 Iunie a fiecărui an.

Dacă îmi permiteți, am să scriu despre fiecare variantă. Prima variantă: toate cheltuielile revin composesoratului. În primul rând, cele referitoare la îngrădirea locului.  În orice variantă, ar trebui (repet, e părerea mea) realizat un act adițional cu câștigătorii licitației pentru pășunat, cu menționarea restricției (pășunatul după 10 iunie), evident pentru cele 5 hectare despre care vorbim. Ar trebui creată o parcelă separată, aici mai intervin și cheltuielile topografice etc. Realizarea unor expoziții de promovare, excursii tematice cu elevii, diverse modalități de activități etc. Nu cunosc îndeaproape modalitățile prin care funcționează un composesorat, și aici mă refer la predictibilitate, la o eventuală schimbare a administrației.

În al doilea caz, dacă zona de 5 ha se va declara ariei protejată de interes județean (așa cum ar fi corect) există o predictibilitate în viitor. Pe partea de cheltuieli, administratorul va putea să își bugeteze cheltuielile cu îngrădirea, precum și crearea în viitor a unui centru de vizitare, care va fi disponibil turiștilor, elevilor  pe toată perioada de înflorire a narciselor. Este evident că proprietatea rămâne a composesoratului care va avea un cuvânt de spus în administrarea zonei. Am înțeles că există o îngrijorare privind sumele pe care le-ar putea pierde composesoratul. Vorbind de cele 5 ha, pierderea maximă a composesoratului este cea raportată la suma obținută prin licitație pentru pășunat. Adică 5.000 de lei/an. Asta dacă nu s-ar face deloc pășunat, ceea ce nu e cazul și nici nu e indicat (conform studiului). Am cerut și un punct de veder al APIA și nu există restricții, doar dacă planul de management al rezervației impune așa ceva (nu e cazul și nici nu cred că va fi). Doar dacă ulterior, în urma unor decizii luate cu acceptul d-voastră s-ar considera că zona ar fi indicat să aibă statut de fâneață. Este altă discuție, dar am menționat-o pentru că doresc să fiu corect față de d-vostră.

Indiferent de variantă, se pot găsi soluții pentru a nu obstrucționa celelalte activități ale composesoratului, de exemplu exploatarea lemnului.

Înainte de a termina și a vă mulțumi pentru răbdare, mai trebuie să spun două lucruri:

Primul: desigur, mai există o variantă în care să nu se facă NIMIC. Să ne prefacem că nu avem nici o responsabilitate, că nu există o problemă și să asistăm pasivi la distrugerea uneia dintre cele mai importante zone din județul Alba și din țară. Sincer cred că responsabilitatea composesoratului se îndreaptă către membrii săi, dar și față de terenurile pe care le deține în proprietate. La fel cred că și membrii săi își doresc ca, măcar această poiană să supraviețuiască vremurilor prin care trecem.

Și al doilea: o arie protejată poate fi declarată ca atare și fără acordul proprietarului, conform legii. Consider însă că este o chestiune de bun simț ca o eventuală astfel de decizie să fie luată cu acordul tuturor factorilor real interesați, în special al proprietarului.

 

          Vă mulţumesc pentru răbdare și aștept din partea d-voastră un punct de vedere.

 

Cu stimă,

 Puiuleţ Adrian"

Frustrările muntelui meu

Nu e un articol scris de mine, dar înţeleg extrem de bine. L-am primit pe email, anonim. Consider că merită citit. Enjoy.

"Orice poveste are un erou. De data asta, eroul nu are un nume. Are doar o poveste. Româneasca. Ca orice român, trăiesc în această ţară cu frustrările normale ale unui absolvent de şcoli şi angajat la patron. Povestea începe prin anii ’80. Venit dintr-o generaţie de bunici ţărani şi părinţi mutaţi la oraş pentru a oferi copilului ceva mai bun, am inceput să ies pe munte de la vârsta de 7 ani. De atunci m-am perindat prin diferite cluburi de ecologie, încercând să fac ceva ce ar putea să răsplătească natura, cel puţin la fel de mult cum mă răsplăteşte ea. Numele cluburilor nu contează, pentru că înainte de a fi etichetat ca ONG-ist, suntem toţi prieteni şi ne dorim toţi acelaşi lucru. Protecţia naturii. 

 Voluntarii ecologici sunt prost înţeleşi în România. Suntem văzuţi ca fiind cei care adunăm gunoaie după ce pleacă din mijlocul naturii „oamenii normali” sau ăia care se leagă cu lanţuri de copaci ca să nu-i taie „oamenii de afaceri”. Suntem văzuţi de multe ori ca nişte fanatici. Dar nu e aşa. Eu sunt fumător şi merg cu maşina, deci poluez. Şi din când în când, când nu găsesc câte un tomberon unde să arunc chiştocul de ţigară, după ce îl port în mână sau în buzunar vreo jumătate de oră, îl arunc pe jos. În vreo gură de canal. Ocazional mai ies la o bere sau la un vin cu prietenii. Nu povestim de Capatos sau Măruţă sau te miri ce alte emisiuni „mondene” ar mai trebui să vizionăm, să părem şi noi normali. Mulţi dintre noi nici măcar nu avem televizoare. Nu pentru că nu ne-am permite, ci doar că nu le găsim rostul. Panem et circenses. De obicei povestim despre ce cărţi am mai citit, ce filme am mai văzut, despre viaţă, istorie, univers, mintea umană, religie, politică. Nu contează neapărat subiectul de discuţie. Scopul este important. Scopul este să creştem ca fiinţe umane. După fiecare discuţie, nefiind important deznodământul, am mai multă încredere că noi, oamenii, ca rasă, avem potenţialul de a ne dezvolta infinit. Dar e o iluzie.

Weekendul acesta am fost la “Sărbătoarea Narciselor” de la Negrileasa. Ca de fiecare dată, e cel mai frustrant weekend din tot anul. Poate vă întrebaţi: “Cum să fie agasant un weekend în mijlocul naturii, între narcisele ce te îmbată cu parfumul lor la fiecare adiere de vânt?”. Frustrarea vine de la incapacitatea de a face oamenii ăia, care vin acolo, să înţeleagă că nu-i bine ce fac. Nu că nu-i bine pentru mine, eu sunt irelevant în povestea asta, dar nu e bine pentru dealurile alea, pentru natură şi pentru peisaj. E mentalitatea aia că “Ce-i la mine în curte e tot a’ meu” şi că, dacă nu-i la nimeni în curte, înseamnă că e a tuturor. Şi atunci noi suntem aia răi, voluntarii ecologici, care nu-i lăsăm pe ei, pe “oamenii normali”, să economisească nişte bani. Da, aşa văd eu problema. În loc să cumperi de la o florărie din oraş un buchet de narcise, mai bine mergi până la Negrileasa şi aduni cât poţi de multe şi cât poţi de repede, ca nu cumva să vină altcineva şi să le culeagă înaintea ta. Că doar îs gratis. Şi cu banii economisiţi, perfect: îţi cumperi patru mici şi bei o bere, şi ambalajele le poţi arunca liniştit pe jos, că doar are cine să le adune după tine. Şi partea absurdă la toată tărăşenia asta e că până îţi mânci micii şi-ţi râgâi berea, narcisele sunt ofilite deja. Dar nu-i nici o problemă, că doar poţi să mergi să mai culegi un sac. Păi ce, ai mers tu să le pui apă? Ai dreptate, n-am mers nici eu, dacă cumva te-ai atacat, dar eu nici nu-mi fac iluzia că tot ce creşte din pământ şi nu e revendicat de nimeni mi se cuvine.

Şi pe urmă mai vin şi “motocicliştii”, “ateviştii”, “ofrodiştii” şi mulţi alţii. Ca în fiecare an, noi, ecologiştii, suntem de vină că blocăm drumul, că nu-i lăsăm să „dea ture” peste narcise. Un minim de documentare ar fi suficient să-şi dea seama că bulbul de narcisă, odată călcat, se sparge în pământ şi adio narcise. Dar nu, e mai important să-ţi impresionezi audienţa decât un rahat de bulb pe care l-ai zdrobit.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi încercat vreodată să vă susţineţi un punct de vedere. Să ai un ideal lângă care să stai şi să-l susţii neţinând cont cât de tare eşti atacat din toate părţile. Şi să faci asta într-un mod paşnic. V-aţi gândit vreodată la noi, ăia care stăm acolo în mijlocul drumului şi suntem scuipaţi sufleteşte de aproape toţi cei care trec pe drum? V-aţi gândit vreodată oare cum ar fi să stai tu la marginea drumului şi să-ţi susţii punctul de vedere, trecând prin furcile alea caudine de dimineaţa până seara? Cât ai rezista înainte de a sări să prinzi pe careva de gât?

 Pentru cei care fac parte din categoriile enumerate mai sus şi s-au atacat, vă recomand sa daţi o simplă căutare pe google, în engleză dacă vă descurcaţi, după următoarele cuvinte: “national park fines”. Nici măcar nu trebuie să daţi mai departe click pe linkurile afişate. Trebuie doar să căutaţi în pagina după semnul “$” şi să vedeţi ce sume apar acolo drept amenzi.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, vreau să ştiţi că la fel ca mine sunt mulţi. Şi mult mai tineri, care mai au încă răbdarea şi entuziasmul pe care le aveam acum 20 de ani, când am luat-o pe drumul ăsta. Dar anul acesta la Negrileasa, mi s-a dovedit că rasa umană, din punctul meu de vedere, nu mai are nicio speranţă. De mic am încercat să mă implic activ în protecţia naturii. Weekendul acesta am luat decizia de a renunţa. Nu la clubul din care fac parte sau la prietenii ecologişti ori la ieşirile în natură. Nu. Am renunţat la a încerca să mai schimb ceva în ţara asta şi în mentalităţile oamenilor. Îmi ajunge. Dacă peste 5, 10 sau 20 de ani o să-şi deschidă careva ochii şi o să vadă că ne-am dus dracului, că am distrus planeta asta, singura pe care o avem, măcar eu o să mor împăcat că am încercat să fac ceva.

Hai să ne imaginăm un scenariu: plecând de la o simplă dispariţie a unei specii de narcise dintr-o poiană atât de frumoasă odată, pe urmă dispariţia unei musculiţe banale dependentă de narcisa aia, pe urmă a unui liliac. Toate duc la o destabilizare şi o distrugere inevitabilă a ecosistemului în vârful căruia ne credem noi. (Dacă n-a înţeles careva fraza de mai sus, înseamnă că murim).

Poate o duc puţin cam departe acum, dar nu vi se pare o ipocrizie să trimitem sonde în spaţiu să încercăm să colonizăm alte planete, când noi nu suntem în stare să avem grijă de planeta asta? Nu ne e ruşine să afirmăm, ca fiinţe umane, că suntem în căutare de inteligenţă extraterestă, când de multe ori nu există nici măcar inteligenţă terestră, la cum ne comportăm cu casa asta a noastră comună? Păi şi să zicem că ne întâlnim până la urmă cu omuleţii ăia mici şi verzi. Ce le arătăm când vor să facă turul planetei? Poze cu ce aveam odata?

E ultimul an în care mai merg la Negrileasa să mă lupt cu morile de vând. Poate colegii mai tineri o să mai meargă şi la anul şi o să încerce să convingă în continuare lumea că e bine să protejăm natura. Din partea mea, dragii mei degustători de mici cu bere, dragii mei exploatatori de narcise, dragii mei motociclişti şi alţi iubitori de „sporturi montane” din aceeaşi categorie, vă doresc distracţie plăcută la anu’ şi să dea Dumnezeu să faceţi cât mai mult prăpăd pe acolo. Poate peste vreo doi ani n-o să mai fie nicio narcisă şi vă puteţi plimba liniştiţi printre pungi şi peturi. Dar la cât de inventiv e românul, poate şi după ce n-o să mai fie narcise se mai inventează vreo sărbătoare gen „Sărbătoarea Gunoaielor”, în care scopul să fie colectarea câtor mai multe peturi sau doze de aluminiu.

Şi, ca să închei ciclic, daca cumva n-aţi înţeles încă despre ce am scris mai sus, vă rog să vă întoarceţi la titlu, pentru că, pentru mine, muntele e viaţa mea.

Un fost voluntar ecologic."

 Sursa foto aici.

Dor de munţi

Atât am tot vorbit de munţi şi parcă nu am vorbit destul. E o constantă în viaţa mea şi mă bucur mult că e aşa. Am făcut şi rima. Visez de multe ori noaptea trasee, poteci, oameni pe care te poţi baza, expediţii mai mult sau mai puţin incitante, seri lângă foc unde ne putem reaminti mereu de ce suntem prieteni. Având în vedere că de o vreme lucrez pentru omologarea traseelor turistice din judeţ, am în cap numai vopsele, indicatoare, hărţi, trasee vechi (şi amintirile ce le aduc cu ele) şi viitoare trasee, noi-nouţe sau puţin uzate.

Prin 2006, cred că în luna Ianuarie, am întreprins o tură de iarnă cu plecare de la Iezerul Ighiel, însoţit de bunii mei prieteni Puiu (Dan Ciprian) şi Ghiţoi (Tătar Gheorghe Iulian- Fie Iertat!). Dacă a mai fost cineva, îl rog să mă scuze, nu îmi mai amintesc. Reţin doar că am hotărât să ajungem, trecând prin platoul Ciumerna, pe culmea dealului, până în Negrileasa, unde speram la o cazare la "Dârdinaş", ştiam eu că acolo stă cineva şi iarna. Am făcut 8 ore, dhe iarna nu-i ca vara, conform unui clasic încă în viaţă. Câteva poze de atunci, mai jos.

 

Cabana de la L. Iezer

Eu şi Ghiţoi

La "Dârdinaş"- Negrileasa

Dresaj

Fotograful Puiu şi "stăpânul cuţitelor". Ştie el de ce!

 Iar acum, după 8 ani de zile, a venit timpul să repetăm traseul, cu noi extinderi şi planuri în cap. Totul pleacă de la celebrul traseu turistic bandă roşie, ce traversează Munţii Trascău, şi care se opreşte brusc şi inexplicabil, în platoul Ciumerna, deşi pe unele hărţi mai vechi el apare continuând. După multe discuţii legate de unde ar trebui să ducă acest traseu, am ajuns la concluzia (proprie şi personală) că el trebuie să meargă pe muchia dealului, către Vf. Muncelului, Mlaca, Poiana cu Narcise de la Negrileasa, Vf. Vâlcoi şi apoi pe o muchie de deal până în Bucium Şasa, de unde este marcat, tot cu bandă roşie, traseul Detunata Goală- Roşia Montană. Astfel se face legătura cu Metaliferii, toate problemele fiind rezolvate.

Aşa că în week-end întreprindem o nouă acţiune, cu plecare din Bucium către Ciumerna, cu înnoptare tot în Negrileasa. Un traseu de aproximativ 22 km, având în vedere că din Ciumerna trebuie să coborâm la Lacul Iezer.

Am pus şi câteva poze obţinute de la bunul meu prieten Google Earth. Ne vedem luni, cu un nou raport şi câteva poze.

Turist la Negrileasa

Încă mă întreb ce e în mintea unui turist care alege să fie prezent la aşa numita sărbătoare a narciselor de la Negrileasa, adică marea "recoltare". Poate un psiholog m-ar putea ajuta. Aşa că redau din "bucuriile" pe care respectivul turist le va întâmpina. Să presupunem că turistul vine de sâmbătă, şi ca orice turist, campează în apropierea scenei, într-un perimetru de 100 de metri. Ca să ajungă acolo, vine cu auto bineînţeles, pe care o să şi-l rupă pe unul dintre cele 3 drumuri de acces. După ce campează, asistă la un scurt moment folcloric, pe scena din apropiere, pe care bineînţeles, îl gustă, are farmecul lui. Nu înţelege ce e cu atâţia bike-ri (adică motociclişti) care au venit  cu mic cu mare, şi care din când în când, de dragul populaţie feminine, îşi etalează abilităţile de  mânuitor de cai putere. Asurzit deja de taragoate şi de zgomotul infernal produs de motociclete, plin de praf şi mereu cu ochii în patru să nu fie călcat, alege să meargă să viziteze poiana cu narcise. Acolo, primeşte un pliant şi nişte sfaturi, pe care ar fi vrut să le poată auzi, dar din păcate are urechile înfundate. Turistul nostru se opreşte pe un pătrăţel de iarbă şi urmăreşte uimit acţiunea celor câteva sute de culegători de narcise, care îndoiţi de spate, rup narcisă după narcisă pentru a face o bucurie rudelor, prietenelor, iubitelor, colegilor etc. Parcă aici e mai bine, e mai linişte. Când  i se face foame, se întoarce la cort. La bariera de la intrarea în rezervaţie , o fată de un metru cinzeci stă în calea unui ATV, care vrea să viziteze motorizat poiana. David contra Goliat. ATV-ul se întoarce, aşa că turistul nostru zâmbeşte. E pentru prima dată. La cort, e însă bine. Nimeni nu i-a furat nimic. Vecinul din stânga ascultă Guţă, cel din dreapta "Puşca şi cureau lată", în versiunea porno, pe scenă cântă doi copilaşi din sat. Începe să se obişnuiască cu zgomotul şi cu mirosul de cărnuri, ba chiar şi cu motocicliştii, de acuma beţi. Seara, începe discoteca. Adică maneloteca, apoi taragoteca, apoi din nou maneloteca -adică muzică tradiţională din Apuseni. Turistul nostru s-a distrat până la 12.00. Apoi sacul de dormit, cu care încearcă să-şi astupe urechile devine din ce în ce mai subţire, pe măsură ce trece timpul. Se face 2,3,4  şi apoi pe la 5 dimineaţa instrumentele groazei se opresc. A fost o noapte de vis. Inclusiv pentru jandarmi, care erau campaţi mai sus cu 20 de metrii şi care nu au intervenit să oprească minunatul spectacol.  La 8 show-ul se porneşte din nou, maşinile apar din toate părţile pentru marea sărbătoare. Se văd saci de gunoaie montaţi în anumite locuri iar turistul vede cu surprindere că unii oameni chiar aruncă gunoaiele acolo. Pe la 5 după masa vede nişte tineri obosiţi care culeg resturile rămase de la "porcus turisticus", şi se întrebă "oare de cine or fi plătiţi tineri aceştia?". Merge şi mânâncă nişte mici, bea o bere, iar pe când se întoarce un bătrân alcoolic îi picase peste cort. Pe când să se ia de el, un alt beţiv deja începuse să-l bată, aşa că aplanează conflictul, strângând cortul. Merge către maşina plină de noroi, cu gândul la drumul către casă. Înainte de a-şi face cruce, promite că va reveni şi la anul. Oricând, numai de "sărbătoare" nu.

Încă un proverb pentru fani

Prin anul de graţie 2001, cred, când făceam printre primele pliante destinate sensibilizării "animalelor" cu două picioare participante la aşa-zisa sărbătoare de la Poiana Narciselor de la Negrileasa, foloseam ca "text mobilizator" şi un "vechi proverb chinez" . Avea rolul să atragă tinerii pe munte, la activităţile pe care le desfăşuram. Bun. Având în vedere că m-am exprimat cam aşa: O bătrână vorbă din chinezi spune că o noapte petrecută pe munte echivalează cu 10 ani de post şi rugăciune", am fost persiflat de numeroşi membrii ai asociaţiei în special de Filip (prin urmare nu i-am scris numele cu Ph). Mai apoi am regăsit proverbul, puţin modificat pe blogul personal al d-lui Dinu Mititeanu la poziţia 9 din Gânduri despre munte . Aici îl găsiţi: www.dinumititeanu.blogopedia.biz . Astăzi am mai găsit un proverb, tot vechi, dar  indian de data asta. Îl redau cu o singură modificare. Cel sau cea care îmi spune unde l-am modificat, primeşte premiu un pachet de Carpaţi fără. Deci, un vechi proverb indian spune: Atunci când ultimul copac va fi tăiat, atunci când ultimul râu va fi poluat şi ultimul peşte va muri, atunci veţi realiza că aurul nu poate fi mâncat.”