Sport în rândul copiilor

Nu o să scriu aici de sutele de copii şi tineri pe care i-am cărat pe dealuri. Nu eu bre, ci asociaţia. Dar am şi eu o contribuţie. Vorbesc de un sport mai puţin promovat, care conţine riscuri dacă nu e practicat cum trebuie. De alpinism e vorba. Am început această treabă cu copiii de acum 4 sau 5 ani, cu un prieten bun care pe atunci avea 16 ani. Am creat un panou artificial, acasă la mine prima dată, apoi la sediul asociaţiei. L-am învăţat cum să caţere, cum să se lege în coardă, cum să urce "cap" sau "în manşă". Am făcut antrenament 2 ani de zile, de două ori pe săptămână.  Multe a învăţat apoi la stâncă, şi evident, nu numai de la mine. A participat apoi la un concurs de alpinism, în primul an a obţinut locul III iar în al doilea an Locul I. La secţiunea juniori. Ucenicul depăşise "maestrul". De atunci, facem antrenamente cu copii pe care i-am selectat din Zlatna. De două ori pe săptămână, în două grupe, începători şi avansaţi. E destul de greu. Suntem 3-4 care ne tot rotim. E greu. E greu cu ei, pentru că sportul ăsta implică un efort fizic mai mare decât majoritatea sporturilor şi un anumit nivel de bază (dacă nu poţi face măcar o tracţiune, e cam greu.) E greu şi cu părinţii, să îi convingi să îi lase. La panou ca la panou, dar la stâncă treaba se complică, din cauza riscurilor aferente.

Îmi amintesc ce spunea Coco Galescu despre cum convingea el părinţii să lase copii la alpinism, redau din memorie:

1. E un sport şi ca orice sport implică o dezvoltare fizică. Alpinismul e un sport care dezvoltă aproape toate grupele musculare

2. Reduce greutatea corporală şi dezvoltă fizicul în sensul creşterii oaselor.

3. Implică o dezvoltare psihică deosebită. Copilul atunci când prinde o priză, se focalizează pe un obiectiv. Cu cât urcă, el depăşeşte anumite obstacole şi este nevoit să se concentreze pe cele care urmează. Astfel, fără să realizeze măcar, îşi stabileşte o ţintă. Îşi asumă un risc (minim dacă totul se face ca la carte) şi îşi depăşeşte teama.

Sper să reuşim să continuăm promovarea acestui sport în rândul tinerilor. Nu am uitat bucuria pe care am avut-o când, de jos, tremuram cu coarda în mână când Fane era "în top" adică în vârful traseului. Cumva, ciudat, eram şi eu cu el acolo.

Copiii trebuie să facă sport. Eu, noi, le promovăm pe cele care se pot desfăşura în natură. Fiecare, unde poate, ajutaţi!

Astăzi este ziua mea

Cine nu îşi mai aminteşte cum ne sărbătoarea zilele de naştere când eram mici! Cu colegii de la şcoală, de la bloc, cadouri şi neapărat tort. Bine, în prezent cadourile au picat din start din cauza lui Philip care comentează de fiecare dată când aude cuvintele: ce să-i luăm la x sau la y de ziua lui. Cu plăcere îmi aduc aminte cum îmi şiroia sângele pe faţă la o zi de-a mea de naştere, când jucând baba-oarba, am sărit să-i prind pe ceilalţi copii, care în imaginaţia mea erau pe pat. Şi nu erau, aşă că ruginita cheie de la bibliotecă mi-a lăsat amintire peste timp 12 copci. Ce vremuri! E , când am mai crescut aveam pretenţii de un loc de chefuit, de exemplu "La Căsuţă" demolată în prezent, renumită pentru vinul fiert şi înregistrările folk. Tot la o zi de naştere de-a mea l-am cunoscut şi pe finuţul Victor, ocupat să-mi spargă cheful. Seara mârâiam unul la altul şi dimineaţa, cu casetofonul legat de o grindă, înregistram "E în gară un tren care pleacă...." Ce vremuri! Apoi, la facultă, cu muzică rock, blues , cu pateuri şi saleuri, cu rom şi vodcă, cu fete frumoase şi prieteni veniţi din Zlatna sau aiurea dormind pe mese, câteodată chiar pe platourile cu pateu. Ce vremuri! Apoi, în fiecare an câte o zi de naştere sărbătorită în natură, în Feneşasa, Plai sau aiurea. Aici trebuie să remarc porcii la rotisor, berea şi atmosfera. Ce vremuri dom'ne! E fraţilor,în prezent nu se mai face aşa. Suntem în secolul vitezei (sau l-am depăşit??), cuvântul stres e pe buzele tuturor, ar trebui să ne clonăm să putem să ne facem toate sarcinile, când criza ne face mai maturi bla, bla, bla. Ei bine, în România, pe timp de criză se face altfel: ocupat fiind cu viaţa sub dominaţie Bociană, se merge la o crâşmă, nu chiar oarecare, şi se lasă cont acolo. Cont separat pentru prieteni, naşi, fini etc. Să beie gura lor de ziua mea, până vorbeşte singuri. Aţi sesizat nuanţa!Ce bine era când eram copii!!!!

Apropo, La Mulţi Ani Fred!