Pentru cei care vor să se aboneze

...la "nebuniile" de pe acest blog, sunt rugaţi să dea click în dreapta pe Readers, by Feed Burner, apoi click pe Get Axânte de la Trascău delivered by email, să introducă adresa de email şi codul de validare.

Atâta tot. Mulţumesc încă o dată. Am uitat, apoi trebuie să intre pe email să confirme înregistrarea.

Sursa foto aici.

Vis de vinil

"Cu mulţumiri pentru Iulia, Onuşca şi Răducu, care au avut răbdarea să mă asculte".

Ne-am ridicat toţi trei şi am plătit consumaţia. Totdeauna e enervant să aştepţi la nesfârşit să plăteşti ceea ce deja ai consumat. Dar eram într-o dispoziţie destul de bună, uşor euforică, încât am plecat fără să mai spunem nimic. Se făcuse deja seară, o seară plăcută de toamnă, era linişte şi doar zgomotul paşilor pe asfalt mai acoperea liniştea ce se lăsase între noi. Poveştile le terminasem destul de repede. Am ales să scurtăm drumul către casă şi am intrat printr-un gang, care se lărgea apoi într-un fel de parcare subterană. Ciudat, dar acum, în mijlocul săptămânii, aici în parcare era un fel de petrecere, boxele duduiau de muzică disco, perechile dansau unul lângă celălalt, sincronizate. Am trecut printre ei şi ne-am îndreptat către un alt gang care trebuia să ne ducă către o a doua ieşire, când simt un fel de fluturare în spatele meu. Mă întorc rapid cât să observ un bodyguard care cred că încercase să mă lovească cu piciorul. Nici nu apuc să spun ceva că omul îşi cere scuze, se vede că mă confundase cu cine ştie ce personaj al lumii în care el se scaldă. Prietenii mei, mai grăbiţi, mi-o luaseră înainte, nu îi mai vedeam, aşa că intru şi eu în gangul acela neprietenos. Pe măsură ce înaintam, se făcea tot mai lumină, iar în dreapta mea a apărut un perete luminat, un perete de ferestre de sticlă semi-transparentă. 
Nu zăream nimic înăuntru decât nişte perdele, groase aşa cum erau cele de pe vremuri şi mai aveam senzaţia că văd nişte perechi învârtindu-se. Cred că senzaţia îmi era dată şi de muzica care se auzea înăbuşit, un vals care mă ducea cu gândul la o seară din Cluj pe care mi-aş fi dorit să o petrec dansând. Sunetul era foarte familiar, eterul era plin „de purici”, ceea ce m-a dus cu gândul că  muzica provenea de la un pick-up. Parcă auzeam scârţâitul acului  pe placa de vinil. La un moment dat parcă auzeam clinchetul paharelor ciocnite cu şampanie, ceea ce mi-a smuls un zâmbet. Devenisem supraom, auzeam astfel de zgomote prin ferestre şi sunet de muzică. Cred că de la bere, îmi spun, şi mă rup cu greu de locul acela şi de senzaţia de confort pe care mi-o dădea. Ciudat, gangul se termina  cu o uşă albă, din care răzbătea o lumină difuză prin cele două geamuri micuţe din partea superioară. Să mă întorc? După atâta drum? Aleg să merg înainte şi deschid încet uşa. Rămân surprins de mirosul de vopsea şi de lumina plăcută ce trona în camera uriaşă în care tocmai intrasem. Pe pereţi tronau tablouri, cu rame masive, aşezate atât de aproape unul de altul de parcă cel ce amenajase această expoziţie nu dorise să se despartă de nici unul dintre aceste  picturi. Urmăresc această expoziţie personală, cum deja îmi făcusem o părere, cu o deosebită plăcere. Nu m-am săturat să mă uit la fiecare, pe rând, încet, fără grabă. Mă opream de fiecare dată la un tablou, pictat pe un fond alb, care reprezenta o furtună de frunze din care ieşeau în relief două iniţiale. Una dintre ele părea un N sau un M dar nu sunt sigur. Remarc de abia acum că de-a lungul camerei erau rafturi, toate pline de vinil-uri, păstrate aşa cum se păstrează acum CD-urile, iar în colţul camerei trona un pick-up imens, negru, pe care era un disc, uşor prăfuit, inscripţionat cu litere galbene. Mă gândesc la prietenul Medruţ şi la promisiunea lui de a-mi dărui colecţia lui de discuri, înainte de a reveni la tablouri.  Nu mă puteam sătura de imaginea aceasta parcă realizată numai pentru mine, eram singurul fericit care participa la acest vernisaj nocturn. 
Zâmbeam, când din gândurile mele am fost extras de zgomotul unei uşi care se deschidea. Mă întorc încet şi din cadrul celeilalte uşi îmi zâmbea o bătrânică. Avea un aer blajin şi totodată aristocrat, avea o anumită prestanţă dată de peripeţiile prin care desigur trecuse de-a lungul vieţii dar şi de inteligenţa trădată de sclipirea ochilor. Nu părea mirată că mă găseşte acolo, parcă ar fi trebuit să ne întâlnim. Mă măsoară din ochi, apoi încet, fără grabă, îmi spune:
- Bună tinere, te interesează tablourile?
Răspunde timid, politicos:
- Bună seara doamnă , mă scuzaţi că am dat buzna la d-voastră. Îmi plac foarte mult tablourile.
-    Atunci, poate te-ar interesa să cumperi unul?
-    Sincer vă spun că îmi plac, dar nu cred că am atâţia bani încât să îmi permit să cumpăr unul.
Zâmbeşte discret în timp ce ochii continuau să mă măsoare. Îmi vine brusc, o idee.
-    Am observat pick-upul şi colecţia de discuri. Şi discul prăfuit, de asemenea. Nu s-a mai ascultat muzică la el de mult.- întreb fără să aştept un răspuns şi îngrijorat să nu o supăr. Zâmbeşte.
-    Ai dreptate.
-    Aş dori să le cumpăr. Şi pick-upul de asemenea. Nu am mulţi bani la mine dar dacă ne-am înţelege ar putea reprezenta un avans.
-    Te interesează atât de mult tinere?
Mă întreabă fără a încerca să pară superioară, pe un ton părintesc, cu o anumită resemnare.
-    Da, cred că ar fi păcat să se piardă, să se distrugă.
Era ciudată atmosfera prietenească, ca între doi oameni care se cunosc de mult, care se regăsesc după mult timp şi care nu ştiu cu ce să înceapă. Deodată, brusc, aşa cum simţi atunci când se apropie furtuna, simt că în cameră nu mai e acelaşi consens, aceeaşi căldură. Mă uit către noua mea prietenă şi observ că ochii ei se schimbaseră, deveniseră reci, tăioşi. Îmi spune:
-    Trebuie să ai tu ceva ascuns dacă te interesează grămada asta de discuri învechite.
Surprins, cobor ochii în pământ. Mă simţeam ca şi cum cineva drag mă acuză pe nedrept. Ridic ochii să protestez şi în locul prietenei mele găsesc o altă bătrânică, uşor îndoită de spate, cu haine sărăcăcioase care se uita la mine ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Caut în jurul meu prezenţa bătrânei aristocrate, dar nu era niciunde. Remarc totuşi că tablourile, discurile, pick-upul dispăruseră, rămăseseră doar pereţii goi, de o culoare mov închis. Parcă cineva a decis să se mute şi a strâns totul în grabă. Revin cu privirea la bătrânica care acum se chinuia să scoată un fel de stilou dintr-o poşetă uzată. Putea la fel de bine să fie un morcov, după culoare. Uşor intimidat de situaţie, reuşesc să scot pe gură cuvintele:
-    Mă scuzaţi, cred că am greşit uşa.
Ies grăbit din cameră în acelaşi gang întunecos care parcă mă aştepta. Mă îndrept debusolat în aceeaşi direcţie din care venisem şi ies uşor, în parcarea de data asta goală. Mă întorc cu privirea către gaura neagră şi umedă din care tocmai ieşisem.

Dacă ascultai atent, parcă se auzeau ritmurile unui vals de mult uitat iar dacă aveai puţină imaginaţie, puteai să vezi perechile învârtindu-se în timp ce eterul era invadat de zgomotul specific făcut de vârful unui ac aşezat pe o placă neagră de vinil, care se învârtea fără întrerupere.

Nu m-am tâmpit

Cei care văd în colţul din dreapta sus reclamele pro RMGC să ştie că nu eu le-am băgat, ci nenea Google. Încă nu ştiu cum să le sortez. Încă că nu m-am tâmpit, staţi liniştiţi.

Sunt CONTRA acestui proiect. Să ştie lumea.

Trupa Byron lansează LIVE Underground

Trupa byron este o trupă românească de rock alternativ apărută în peisajul autohton în anul 2006. Ca să citez Wikipedia (că o să-i placă lui Horică la maxim), rock-ul alternativ cântat de ei are diverse influenţe, în special blues, rock progresiv şi jazz. Toate cântecele sunt interpretate în limba engleză. E posibil să cunoaşteţi colaborările cu Alexandru Andrieş şi Paula Selling. Eu aşa am auzit de ei, cântând alături de Andrieş, “ Cea mai frumoasă zi”. Şi astăzi cred că a asculta piesa asta, înseamnă a fi contemporan cu muzică de calitate, cu inspiraţia adevărată, cu interpreţi extraordinari, cum mă simţeam atunci când îl ascultam pe Clapton cântând la MTV Unplugged.

Evident că am ales ca primă piesă “Cea mai frumoasă zi”, aşa ca să intraţi în atmosferă.

Băieţii au până acum trei albume scoase, cel de debut “Forbidden Drama” , lansat în anul 2007, apoi “A King of Alchemy (2009), culminând cu “Perfect” lansat în 2011, un album de cover-uri după piese româneşti, care e interpretat integral în limba română. Pe băieţi îi puteţi găsi pe site-ul oficial sau pe pagina de Facebook http://facebook.com/byronmusic.

Trupa byron recidivează în 2012, de data asta cu un album Live. Cu participarea HBO Romania, trupa prezintă înregistrarea unui concert inedit filmat în subteran la peste 100 de metri adâncime, (surpriză) în salina din Turda. Mi se pare o idee excelentă. Evenimentul de lansare a DVD-ului Live Underground va avea loc pe 3 mai 2012, începând cu ora 21:00, în clubul bucureştean The Silver Church. Membrii trupei byron vor cânta în două reprize, unplugged şi electric, iar concertul va fi însoţit de proiecţia unui documentar despre salina Turda prezentat şi narat de actorul Marius Florea Vizante.

Ca să nu plecaţi cu mâna goală (a se citi urechile goale) am mai ales o piesă din repertoriul lor, “ A poem without an End “. E despre Ea, mereu în mintea lui, de care nu poate să scape indiferent ce ar face. Ascultând piesa asta îmi imaginez o plimbare, pe înserat, într-un parc imens plin de mesteceni, cu actorul principal care nu poate scăpa de umbra lui. Sau, aceeaşi plimbare în care actorul e urmărit pe tot parcursul plimbării iar la sfârşit să descopere că, de fapt, cel care îl urmărea era de fapt el însuşi. Conform zicalei lui Sebi: “Degeaba fugi că tot de tine dai”.

 No, vă las cu byron şi nu uitaţi de 3 mai 2012, începând cu ora 21:00, în clubul bucureştean The Silver Church.

Politica şi viaţa

În politică, ca şi în viaţă, întâlneşti multe feluri de oameni: prefăcuţi, atoate-ştiutori, mulţi mincinoşi. Şi mulţi care vor să obţină credit din partea alegătorilor, fără să fi făcut nimic înainte. În viaţă, cred că trebuie să dai, înainte să ceri. Trebuie să te implici în ceva legat de viaţa oraşului, comunei sau judeţului unde trăieşti. Chestii la comun, de care să beneficieze mai multe persoane. Fără legătură cu religia, sexul, minorităţi sau altceva. Pentru oameni. Pentru că dacă vrei să devii primar, reprezinţi până şi ultimul om din fundul unei văgăune.

Am ajuns din nou în situaţia că nu avem pe cine alege. Vorbesc la nivel naţional. Parcă sunt tot ăia, rulaţi la nesfârşit. Parcă orice ai alege, alegi la fel. Dar ne-am întrebat noi, locuitorii acestor frumoase meleaguri, ce am făcut NOI în ăştia 4 ani? Am votat şi am crezut că lucrurile se vor schimba doar din cauza faptului că, acolo sus, s-a schimbat cineva?  Greşim. Şi greşim grav, repetat, la nesfârşit. Tocmai pentru că procesul de schimbare, dacă se vrea se face treptat, zi de zi, săptămână de săptămână şi an de an, nu numai din 4 în 4 ani. Noi trebuie să încurajăm iniţiativele de asociere, să sprijinim iniţiativele civice, de monitorizare a mersului democraţiei, să sprijinim sau să criticăm unde e cazul. Să criticăm cu rolul de a îndrepta lucrurile. Să ne "adunăm", din diverse motive. Să fim prima dată doi, apoi 5, apoi 10. Să ne implicăm. Să stăm atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că, aşa cum viaţa peştelui depinde de apa din jurul lui, aşa şi noi, oamenii, suntem fiinţe sociale, ne dezvoltăm şi trăim într-un anumit mediu. Dacă e viciat, aşa vom creşte şi noi. Dacă lăsăm mărăcinii să crească în voie, până şi cel mai drept şi puternic brad se va usca.

În politică e ca şi în viaţă. Sau ca în dragoste. Trebuie să dai înainte de a cere. Pentru că aşa arăţi că îţi pasă cu adevărat. Astfel, lucrurile se simplifică. Alegi nu să arăţi cu degetul greşelile din realizările altora ci să te concentrezi pe ce ai făcut tu.

Aleg, ca de fiecare dată, pe cel care lasă ceva în urma lui. Care nu apare doar din 4 în 4 ani că să ne ceară votul, plătind în schimb o bere sau un kilogram de făină. Eu nu sunt de vânzare. Aleg pe cel care ştie să spună NU, deşi e cel mai greu cuvânt din lumea asta, atunci când asta se impune. Aleg pe cel care este preocupat de ieri până astăzi de oraşul ăsta şi care mâine va fi tot aici.

Aleg nu OMUL perfect ci  cel mai bun OM dintre cei care au făcut ceva şi despre care ştiu că intenţionează să mai facă. Aleg Viitorul pentru că nu pot alege altceva.

Voi ce părere aveţi?

Nu ştiu de ce asociez articolul ăsta cu imaginea de mai jos. Sursa foto aici.

Lucruri simple

În vremea când încercam să schimb lumea aş fi râs de un astfel de vis. Aveam timp de toate mai puţin pentru mine. Vremurile mă forţează însă să mă întorc asupra mea, să văd, din nou, cine sunt, ce nevoi am, să mă opresc din goană, să ascult şi să creez, în linişte, un "nimic" sau echivalentul lui. Trebuie să avem timp pentru noi altfel riscăm să ne pierdem identitatea.

Mai jos e un "nimic" atât de simplu.

Fără frică, băutura sau medicamentele nu sunt de vină. Aşa e peretele, mov.

Ştiu

Ştiu că o să te topeşti cândva şi topindu-te, voi încerca să prind fiecare picur din tine, în căuşul palmei, şi sorbind apoi, să ma topesc şi eu.

Ştiu că o să vină un moment în care o sa fim puşi în faţa despărţirii noastre, atunci vom fi ori NOI, ori alţii.

Ştiu că mi-e imposibil să-mi amintesc gustul buzelor tale, însă o să-mi amintesc ziua când, sărutându-te în podul palmei, ţi-am schimbat definitiv linia vieţii; atunci a devenit un permanent acum.

Ştiu că atunci când se va fi terminat suferinţa, eu nu voi mai fi ca să pot descrie ce aş putea simţi; va fi doar cineva care poartă numele meu.

Ştiu că atunci când ne vom întâlni, nu va fi nicidecum întâmplător, ci va fi încă o întâlnire premeditată a destinului a două suflete.

Ştiu…că toate astea sunt doar trecut transpus în cuvinte.

Sursa foto aici.

Zile de lumină

Goana de Paşte

Cred că fiecare dintre voi cunoaşteţi subiectul. La noi în oraş, avem 18 sate aparţinătoare. Deci, când e sărbătoare coboară de pe dealuri mulţi ţărani (se foloseşte sensul bun al cuvântului, am un deosebit respect pentru cei care trăiesc din munca pământului şi creşterea animalelor). Printre ei cred că se găsesc o grămadă de sinucigaşi. Trec strada pe oriunde, se opresc la povestit în mijlocul drumului, se aruncă în faţa maşinii te miri de unde. De fapt ce vorbesc, ca şi în Alba Iulia se întâmplă acelaşi lucru. Ăştia sunt sinucigaşi de oraş mare. La trecerea de pietoni trebuie să fi nu atent, ci foarte atent. Se aruncă cu o viteză de parcă toată viaţa lor depinde de goana asta, de parcă îi urmăresc trei sau chiar patru dobermani sau de parcă ar participa la cursa de 100 de metri . Ben Johnson ar fi invidios, mă jur. E o întreagă aventură să faci cumpărături în apropierea acestei sărbători. De parcă mieii se nasc în Joia mare şi dispar imediat după, undeva lunea. Omul nostru trebuie să consume şi evident că după aia, se îmbeată critic şi jumătate din mâncare o aruncă. Îi apucă pe toţi un fel de disperare, am văzut oameni certându-se de la 3 căţei de usturoi sau de la o legătură de ridichi. Fă rost de miel, ai grija să fie organele de guşiţă, când îl aduce, cine îl taie, devin probleme esenţiale. Mai vezi câte un rătăcit care în această perioadă aleargă, cu căştile la urechi, deconectat de la celălalt tip de goană. Mirare, prieteni, te întrebi de ce suferă. Stai domne' şi tu la o coadă, ce nu mai ţii minte cum era? Nesimţitule, sfidezi o întregă comunitate. 

      Şi vine masa de Paşte, izbăvitoare. I-a să vedem ce avem: guşiţă, ouă umplute, vinete, friptură de miel şi de porc, pregătim oricum şi carne de grătare (de-ar ţine vremea), sarmale, zamă acră, salată de boeuf, multe murături că dhe. De băut deţinem vin roşu şi alb, dulce şi sec, vinars întors şi de ce nu slab pentru crampam, bere ca să stingă setea, o vişinata merge, poate o cornată. Un whisky la musafiri, un gin pentru doamne, un lichior uşor şi să "dăm pe ele" că odată cu Învierea suntem şi noi alţi oameni. Ălea rele să se spele. 

Era să uit să pun 112 pe apelare rapidă. 

Uff, am reuşit. 

No, decât să-mi pară rău, mai bine să-mi fie rău.

 Sursa foto aici.

Axante pe .ro

Am ajuns la un nivel când vreau mai multe de la blogul ăsta. Având în vedere că în Iunie se împlinesc 3 ani de când scriu prostiile astea care îmi trec prin cap, m-am gândit să sărbătoresc atât eu ( da mă, dau de băut), cât şi El, adică merită un cadou săracul. Nu mă consider profesionist sau ceva în halul ăsta dar vreau să arate un pic altfel, să aibă un pic alte opţiuni. Prin urmare am achiziţionat www.axantetrascau.ro, site care e momentan în construcţie, dar care va fi lansat cât de curând. . Vă mulţumesc vouă, cei care mă citiţi şi plecat, mă închin până la pământ.

Ca să enumăr toate motivele de sărbătorit, pe scurt: 1000 de prieteni pe Facebook (principala sursă de trafic pentru blog), peste 50 de poezii scrise din noua eră de gînduri şi idei exprimate în cuvinte şi , of course, 3 ani de blog. Şi astea sunt doar cifre.

Amintiri din copilărie- Paştele!

Tot timpul am aşteptat cu înfrigurare venirea Sărbătorilor de Paşte. Nu mă omoram după carnea de miel, de abia mai târziu am descoperit-o la ceaun, iar acum pot să o mănânc liniştit în orice formă. Dar tot la ceaun îmi place cel mai mult. În schimb sunt mort după "guşiţă" (adică drob de miel), o chestie din măruntaie de miel, cu ouă, şi alte ingrediente, servită neapărat cu ceapă verde. Când eram mic (şi la trup curat), mergeam la "udat" pe ouă. Adică, după ce îmi făceam urarea cu " am auzit că aveţi o floare şi am venit să o ud să nu se veştejească", primeam ouă. Plus cele care le câştigam "la dus", adică mici concursuri de ciocnit ouăle, care se spărgea era dus de oponent. Ajungeam acasă plin de ouă, cu dinţii galbeni şi cu buzunarele toate înroşite. Sau îngălbenite, albăstrite, după caz.  Ani la rând am visat să particip la celebrul joc de pe Valea Ampoiului, denumit foarte artistic "lopta-n bâtă", un fel de oină simplificată în care cetele de "ficiori" se împart în două, unii trebuie să lovească mingea, de obicei făcută din cârpe şi legată cu sârmă sau sfoară, iar ceilalţi să o prindă. Mă distra teribil aspectul vizual al acestui joc, deoarece totul se disputa în cimitir, majoritatea băieţilor purtând costum. Să vedeţi voi bâte scăpate din mână, căzături peste gardurile mormintelor, verdele pal din genunchii combatanţilor, mai mare dragul. Într-un an  ne-am băgat şi noi, după atâţia ani de privit, şi am avut oareşce succes. Bineînţeles, am lăsat costumul acasă. Nu pot să uit de asemenea slujba de Înviere şi înconjuratul Bisericii, singurul moment în care rămâi singur cu credinţa ta, deşi eşti înconjurat de oameni. Într-un an cu prietenul Zoli, am făcut poze la această procesiune, cu timp de expunere mare, se vede în jurul Biserii ca un cerc de foc. Impresionant.

Gata am găsit!

 Slujba de Înviere,2006. Poze de Kope Zoltan.

   De obicei, în tinereţea mea, la  Biserica " de din jos", cea a părintelui Viorel, Învierea se ţinea la ora 12 noaptea, iar la Biserica " de din sus", a părintelui Şoit, se ţinea la 5 dimineaţa. Tineri fiind pierdeam timpul între Învieri (extraordinar cum sună) şi ce să facem şi noi, apelam la alt joc, foarte solicitant, denumit "lapte gros". Tot două echipe, împărţite după afinităţi şi prietenii, băieţi şi mai puţine fete. De ce mai puţine? Pentru că o echipă stă îndoită de la mijloc, fiecare cu capul între picioarele celuilalt din faţă, iar cealaltă echipă sare în spatele componenţilor primei echipe. Încercaţi să vizualizaţi. Mai ales că toţi eram la Biserică în costum sau în cea mai bună geacă, pantalonii de Paşti sau cămaşa aia nouă. De câte ori a spălat săraca mama costumul, plin de noroi sau înverzit, de câte ori a cusut cămăşile sau pantalonii, nu aş putea spune. Ştiu că a făcut-o de multe ori.

       Acum a mai rămas un simbol, de fapt un fel de mit. E vorba de furat "toaca". Conform DEX: TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire. Spre ruşinea mea nici acum nu ştiu să bat cu ciocănelele astea, cică ar trebui menţinut ritmul ăsta: "dă la popa, dă la popa, dă la popa..:))". Care e treaba cu toaca asta? Ea e păzită de feciori şi ar trebui furată până la ora 12, înainte de Înviere. Dacă reuşeşti să o furi, cică tot vinul care l-ar primii feciorii pentru pază, îţi revine ţie. Mie mi se pare puţin, având în vedere riscurile. Am găsit într-un ziar din Moldova care vorbea de obiceiurile din Ţara Moţilor următoarele: "Daca aceştia nu o păzesc bine, iar toaca le este furată, ei trebuie să dea a doua zi o masă mare, cu mâncare şi (mai ales!) băutură." No aşe DA. Merită. 

Aşa că dacă îmi spune şi mie cineva mai exact care e treaba cu furatul de toacă, rămân dator. Cine ştie ce poate ieşii!

Vă urez Sărbători Fericite şi toate cele bune, măcar ca în copilăria mea!

Legea Apei- să bem, dar să ştim ce bem

      De ce susţin Legea Apei? Dintr-un singur şi mare motiv: Producătorii români pun tot felul de porcării pe etichete, realizează reclame sforăitoare, ca să ne convingă să cumpărăm produsul lor. La moda acum e super-produsul margarină, iar mai toate mărcile au Omega 3, 6 (sunt curios până la ce număr o să ajungă), de colesterolul poate să-şi ia la revedere odată cu prima felie de pâine băgată în gură, unsă cu acest miracol. La asta se pricep, să ne convingă să cumpărăm. Dar eu vreau să ştiu ce conţin cu adevărat, adică toate componentele: de la sare şi unsoare la plastice, B-uri şi E-uri. Scris negru pe alb sau în toată deplinătatea curcubeului aromelor Skittles. 

    Ştiaţi că bebelușii trebuie să consume apă care are până în 10 mg/L nitrați în compoziție? Eu nu. Eu credeam că orice apă plată e bună. În România limita maximă admisă pentru nitraţi este de 50 mg/l. Trebuie să ştii ce consumi şi mai ales cu ce trebuie să îţi hrăneşti copiii. Mă auzi tati Paul ? Tati Victor? Tati Puiu? Tati Nelu? Mămicile din lumea întreagă? 

       Dacă tot vine vorba de apă, mi-aş dori ca "Legea Apei să oblige producătorii să scrie pe etichetă textul cu nitrații precum şi continuarea: Copiilor până în 12 luni (sugarilor) le este recomandat să nu bea apă care conține mai mult de 10 mg/L nitrați."  Asta ar trebui să citească părinţii.

Cei care cred că asta înseamnă ceva şi au 15 secunde libere pot vota aici.

Sunt alţii mai documentaţi decât mine aşa că dacă doriţi informaţii suplimentare, Marius Matache, folk-ist şi doctor în chimie, detaliază subiectul. Îl găsiţi aici.

Aştept şi campania cu margarina, dacă tot m-am încălzit cu Legea Apei!

Pentru cei care iubesc Star Wars

Mă uit când apuc la emisiunea Watts pe Eurosport. Prezintă glume, boacăne, faze amuzante din întreaga lume a sportului. Bineînţeles că şi reclamele sunt de aceeaşi natură.

Astăzi cele cu Darth Vader, ca un iubitor de Războiul Stelelor ce sunt.

Am descoperit...Citadela

"Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează."

"Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine. Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasă zarvă a cuvintelor."

"Nu-mi cere, deci, mie, conducător al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe; m-aş opri în loc, neştiind încotro să alerg. Cere-mi doar să le clădesc un suflet în care un asemenea foc să poată arde."

"Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă.... Poate că îmi scriu chiar mie."

Citate din "Citadela" a lui Antoine de Saint-Exupery, ultima carte descoperită. Am găsito la un anticariat on-line cu uriaşa sumă de 7 lei.

Am să închei cu un citat,de acelaşi autor, de data asta din "Micul prinţ":

"Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii."

Sursa foto aici.

Nu mă sperie pământul

Zbor

deasupra existenţei tale,

atingând uşor norii prăfuiţi

ai proprie-mi realităţi.

Sclipesc

în lumina timpul trecut

şi petrecut,

îmi întind aripile atât de uşoare,

purtat mereu 

de aceleaşi gânduri împărtăşite.

Nu m-a speriat niciodată

pământul,

atât de mic faţă de ideea

de a zbura.

Chiar dacă firul de aţă

ce ne leagă s-ar rupe,

voi continua să revin,

ca un uitat porumbel,

la cuibul unde am învăţat,
întâia oară, să 
Zbor.

Sursa foto aici.

"Zlatna, we have a problem"

Îi vezi în fiecare dimineaţă sau seară. Sunt peste tot şi mai ales în perioadele când se împerechează. Majoritatea cunosc "câinii" care aparţin unui bloc, adică care sunt hrăniţi de unul sau mai mulţi locatari. Nu cred că obiceiul ăsta e unul bun. În cartierul meu, pe majoritatea îi cunosc. Pe câini, zic. Sunt şi străini, unii mici şi prăpădiţi ,dar şi alţii,  mari şi înfiorători. Eu am unul la bloc, Bobby care e mereu prezent. Apare de cine ştie unde şi mereu îmi sare în spate. Mă sperie, javra. Am văzut că e destul de agresiv cu strănii şi încerc să-i înţeleg atitudinea. Ştiu că e un animal. Şi care orice animal are adânc fixate în interiorul speciei, instincte legate de dominarea teritorială.  Ştiu că mai ia bătaie când e "prins la mijloc", în faţa blocului sau în scară. Ştiu şi că îmi e drag, îmi place să-l văd acolo, dar aş prefera să-l ia cineva acasă. Aud de la unii că noaptea, diverşi indivizi, străini de oraş, vin cu maşinile şi aruncă zeci de câini la noi în localitate. Aşa cică se rezolvă problema. Eu personal nu am văzut. Nu am văzut aşa ceva, pentru că dacă vedeam sunam la poliţie. Avem deci o problemă. Câinii de pe străzi. Problemă care, de altfel,  este prinsă într-un cadru legal. Problema noastră e că acest cadru legal e european. Care depăşeşte cu mult stadiul la care suntem noi suntem în prezent. Deci, avem o problemă. Cine e de vină pentru că avem această problemă? Răspunsul e foarte clar. Noi, oamenii. Noi creăm această problemă. Noi nu sterilizăm câinii, noi nu ne asumăm o anumită responsabilitate în ceea ce îi priveşte. Noi nu considerăm asta o prioritate, până când cineva este muşcat sau, Doamne fereşte, până când acest cineva este un copil! Şi dacă, vorbesc acum prin absurd,  i-am eutanasia pe toţi, mâine, poimâine ar fi la loc. Poate nu chiar poimâine, dar într-o săptămână sigur. Pentru că, la noi nu există asociaţii legal înfiinţate care să lupte în sprijinul unei idei, să o urmărească, să aibă o preocupare constantă pentru a rezolva anumite probleme care apar într-o comunitate. Şi dacă există, nu sunt sprijinite. Există persoane care virează acei 2% din impozitul pe venit ajutorării uni copil bolnav din Arad de exemplu. Gest frumos şi onorabil. Dar la noi în Zlatna nu avem probleme? Nu le-am putea rezolva noi, asociindu-ne?  Noi reacţionăm egoist: m-a muşcat un câine vagabond, trebuie să rezolvăm problema, hai să-i eutanasiem pe toţi. Ne-au facturat pierderi la apă, hai să-i tragem în ţeapă pe cei de la apă, nicidecum pe cei care fură apă. Hai să vedem de unde sunt pierderile. Şi multe, multe alte exemple. Eu zic că o astfel de problemă nu se va rezolva curând. Şi nu pentru că nu se poate rezolva. Ci pentru că mai trebuie să curgă multă apă pe Ampoi până să realizăm că nu facem nimic de "unul singur".

Voi ce părere aveţi?

Sursa foto aici.