Masacrul de la Zlatna

Iep, masacrul de la Zlatna sună bine. Horror. Aduce trafic. Nu, domne', nu a început campania electorală. Sau dacă a început, neoficial, încă nu a murit nimeni.

"Masacrul de la Zlatna" e o filă din istoria Zlatnei. Se întâmpla la 1848, pe fondul izbucnirii revoluţiei paşoptiste în Ungaria, ţară care dorea să se rupă de Imperiul Habsburgic. Maghiarii din Ardeal au îmbrăţişat imediat ideea şi şi-au însuşit-o. Noi, românii, ne-am apucat să cerem drepturi naţionale, care cică primau celor sociale. Detalii aici, ca să cunoaşteţi toată povestea. Pe scurt  ei au omorât de ai noştrii şi noi am omorât ulterior de ai lor. Lăsăm acum morţii cu morţii şi ne întoarcem la cei vii. Morţii cu morţii şi vii cu viile.

Mă gândeam zilele astea cum să facem o sărbătoare din asta. Evident, nu să sărbătorim "masacrul", ci să avem un week-end , anual, în care să evocăm această filă din istoria oraşului. Să căutăm un oraş din Ungaria, de ce nu şi unul din Austria, cu care să colaborăm la realizarea acestui, sper, viitor proiect. Să simulăm luptele de atunci, parcă şi văd românii în costumele naţionale, maghiarii în costumele lor, câteva personaje echipate în ţinuta imperiului habsburgic. Câţiva "pribejiţi" (haiduci) aşa cum foarte frumos îi descria în cartea ei d-na Michaela Jurat Mircioiu. Să ne "luptăm", cu cai, flinte, drapele, să aranjăm o zi de târg ca pe vremuri. Un week-end şi nişte zile ca în timpurile de altădată. Să simţim la propriu cum ne curge istoria prin vene. Să ne luptăm şi apoi să uităm de trecut la un pahar de bere, şliboviţă sau ce o fi, român cu maghiar, austriac cu maghiar, austriac cu român. Să uităm că suntem mereu aţâţaţi unii împotriva celorlalţi. Un prieten zicea că, dacă îmi aduc bine aminte: "ce-i trecut e bun trecut". Aşa este. Însă nu trebuie să ne uităm istoria, ca să putem construi viitorul aşa cum trebuie.

Ce spuneţi, merită făcut? Aveţi şi alte idei, sugestii?

Cum să-ţi petreci 3 ore din viaţă

Am primit cadou un dulap de la ai mei. De fapt, valoarea lui în bani. Că dulapul eu l-am ales. Cu doamna. Drăguţ, pe colţ, de la Dedeman. M-am dus după el cu un papuc (pick-up adică), pregătit să-l încarc în toată măreţia lui. L-am primit dezasamblat, în 2 cutii. De o săptămână stau cu el pe hol şi ieri a venit momentul adevărului. Desfac cutiile şi dau de o pungă de 2 kg de cuie, holşuruburi, cuie de lemn, ceva plastice etc. Lângă ea, instrucţiunile de montare, pe 15 pagini. Arătau ca şi instrucţiunile de montare a unei rachete interspaţiale, mii de detalii,săgeţi, prim-planuri, marea majoritate după cum am văzut, nefolositoare. M-am prins cu mâinile de cap şi am desfăcut o bere, ca să ajungă pentru cele 45 de minute estimate de producător pentru asamblarea dulapului. Se făcuse ora 17.00. Dulapul era prezentat pe prima pagină montat, apoi plăcile din care este compus, apoi asamblarea pe etape. Plăcile erau numerotate foarte fain, placa 5474, 5893 şi aşa mai departe. Problema e că plăcile, ca atare, nu aveau nici un semn distinctiv ca să le asociezi cu schiţele. Aşa că încerc prin eliminare, rafturile deoparte, uşa deoparte şi tot mai rămân cu 5 bucăţi din care să aleg. Cam aşa a decurs toată montarea. Eliminarea părţilor care nu prea aveau cum să fie "de acolo" şi montarea celorlalte. Bineînţeles că l-am şi demontat de vreo 2 ori. Bineînţeles că treaba era foarte simplă, trei bucăţi se montau pe partea inferioară şi 3 bucăţi pe partea superioară, apoi toate se puneau la un loc. Simplu. Încăpea pe juma' de foaie. Dacă eram singur, mă jur că înnebuneam. Stau rău cu răbdarea.

Pe la 20.30, stăteam în bucătărie şi cu ochii închişi vizualizam cum ar fi ars lângă bloc bucăţile de PAL. Eventual mă vedeam şi cu un cârnaţ în mână şi o felie de pâine, cu prietenul Zoli cântând "E în gară un tren care pleacă". Plăcut moment.

Recomandarea mea: dacă nu aveţi răbdare, chemaţi un prieten şi folosiţi altfel 3 ore, plimbaţi-vă, mergeţi la un film, citiţi o carte. Dacă totuşi vă înhămaţi la o asemenea treabă, nu vă bazaţi pe schiţă să vă lămurească. Mai bine faceţi o poză la dulapul asamblat, interior-exterior şi e tot ce aveţi nevoie. Succes.

  No, fain dulapul meu? Detalii aici, la Dedeman.

Multe bune şi un minus la Rîmetea

Despre Rîmetea, Judeţul Alba, aş avea atâtea de spus. Este unul din cele mai frumoase sate româneşti pe care le ştiu. Deşi populaţia e majoritar maghiară. Am descoperit satul ăsta din cauza pasiunii mele pentru alpinism şi concursuri montane. Răspunzători direcţi: Acropolis Aiud, Dan Anghel şi Adi Munteanu. Adi e sufletul Rîmetea Climbing Open (RICO), un concurs de referinţă în escalada sportivă.

Ce are satul ăsta deosebit: o arhitectură deosebită (Rîmetea este declarată drept zonă arhitecturală și urbană protejată), o strategie de dezvoltare bazată pe dezvoltarea agroturistică; ca şi patrimoniu antropic putem adăuga: Cetatea Trascăului de la Colţeşti din imediata apropiere, peste 200 de clădiri laice tradiționale (case, grajduri, ateliere etc.) construite între secolele XVII și XIX şi tot ce ne mai spune Wikipedia. 

 foto Dan Tăuţan.

Ca şi obiective naturale de interes ar fi Colţii Trascăului şi Piatra Secuiului, Vf. Ardascheia; şi în imediata apropiere Cheile Vălişoarei (Aiudului), Colţul Data etc. Un adevărat rai pentru alpinişti şi amatorii de parapantism.

 Poza de pe blogul lui Florian Mastacan.

 

Din câte cunosc eu Rîmetea a fost declarată staţiune turistică de importanţă naţională, având în prezent peste 50 de unităţi de cazare. Personal îi cunosc pe cei de la Pensiunea Abelia, pe care îi recomand, dar în general toţi sunt la un nivel ridicat de corectitudine. Dar cum în orice pădure există şi uscături, cei de la nr. 138, Rîmetea, au găsit o modalitate rapidă de a face bani. Contactaţi la telefon de un bun prieten, au oferit cazare oferind gratuitate pentru cei 2 copii ai familiei, unul de câteva luni şi celălalt de aproape 2 ani. Au mers toate ca pe roate până a venit vorba de bani, la plată Bogdănel fiind socotit adolescent sau adult, cine ştie, fiind taxat ca atare. Prietenilor mei le-a fost ruşine. Alţii (am doi prieteni mamă, mamă) s-ar fi certat până la cuţite. Ei au plătit şi au plecat. În consecinţă nr. 138 a pierdut 2 clienţi la care se adaugă membrii Trascău Corp, plus, eventual, cei care citesc aceste rânduri. La care se adaugă şi veşnica mea (anti) reclamă.

Părerea mea e că a fost un caz singular. Aşa că vă urez primavară frumoasă în Rîmetea şi vizionare plăcută!

Dor de Iarnă

Cred că pentru prima oară, după mulţi, mulţi ani, mă despart cu greu de iarna ce tocmai a trecut. Nu ştiu exact din ce motiv sau ce mă face să fiu aşa melancolic, să privesc gânditor la zăpada care dispare treptat, treptat de pe dealurile din jurul oraşului. Nu am realizat asta decât atunci când, ca în fiecare an, grăbesc zăpada adunată grămadă pe şindrila din spatele refugiului să îşi urmeze parcursul firesc de pe acoperiş către pământ. Fac asta în fiecare an, înarmat cu o lopată şi cu o scară micuţă, parcă forţând venirea primăverii. De data asta, parcă ceea ce făceam era un sacrilegiu, parcă ceea ce făceam era nedrept, cumva greşit. Eu doar dădeam zăpada jos, ca şindrila să se uşte şi să devină din nou tare, compactă. Cine mai ştie?

Iarna asta a fost altfel. Poate din cauza zăpezii abundente care ne-a făcut să visăm la zăpezile de altădată. Poate că, din motivul acesta, fanii înrăiţi ai sezonului rece au fost mai mulţi sau poate i-am identificat eu mai repede. Poate simt aşa din cauza faptului că mi-am descoperit vechile pasiuni, că le-am redescoperit cu prieteni noi şi frumoşi. Poate pentru că am mai bifat o tură de iarnă, de data asta cu zăpadă până-n buric, cu un mic şi scurt atac de panică, cu un final fericit alături de un vin fiert şi mulţi, mulţi prieteni. Poate că am visam mai des la plimbări lungi pe schiuri în goluri alpine sau coborâri periculoase printre brazi. Poate că a cânta la focul din cabană a căpătat un alt sens atunci când zăpada este prezentă atât în interior cât şi în exterior şi atunci când descoperi cântece adevărate despre iarnă. Poate că mersul pe gheaţă acolo unde ţi-ai dorit de atâtea ori să mergi are darul de a-ţi da acel sentiment de vis împlinit, pe care rareori îl întâlneşti cu adevărat.Cine poate ştii?

Poate pentru că s-a împlinit 1 an de la prima poezie din noua eră de idei şi gânduri transpuse în cuvinte.

O să-mi fie dor de  iarna aceasta care tocmai a trecut. Vă las cu "legătura" mea şi cu un cântec superb despre o altfel de iarnă.

Legătură

Pe lângă efectul relaxant,
Zăpada
Are şi calitatea de a astupa gropile,
Fapt pentru care e foarte apreciată.
Şi de asemenea, urâtă de unii
Care, fără să o înţeleagă,
O diluează cu sare.

Eu, însă, apreciez mult mai mult
Înaintaşii ei –
Fulgii cei albi şi mari,
Care au menirea
Să acopere
Distanţa dintre noi.

O postare despre "Nimic"

Ca tot omul ce se respectă, după ce chefuieşte un weekend întreg, m-am chinuit să-mi amintesc ce am consumat în astea 3 zile. Răspunsurile vin degrabă: beri, vin, coniace, o vodculiţă... şi nimic. Cum „nimic”? 

Printre dozele de bere, PET-urile aruncate alandala pe lângă focul unde seara ne-am petrecut, observ şi o sticlă neagră, care nu bătea cu nimic din peisaj.  Apoi, încetul cu încetul, îmi amintesc. Se făcea că am primit o sticlă de ziua mea. Când am întrebat cu ce e, prietenul meu mi-a zis simplu: cu “nimic”. 

Treaba e foarte simplă. O persoană, oarecare, s-a săturat ca atunci când vin oamenii la el şi îi întreabă cu ce să îi servească, ei să răspundă: cu nimic. Aşa că omul s-a apucat de făcut băutură. Coniace, vişinate, zmeurate, adică băuturi spirtoase învechite în butoaie de stejar. Şi a înregistrat  la OSIM marca: “Nimic”. Cu ce să te servesc?  Cu nimic. No las’ că vă dau eu nimic ".

La Cluj există un restaurant, denumit „La bibliotecă”. Când te sună nevasta şi te întreabă unde eşti, poţi răspunde liniştit: la bibliotecă”. Ca să termin comparaţia, dacă ajungi acasă matol şi nevasta te întreabă cu chef de scandal ce ai băut, poţi răspunde fără a avea conştiinţa încărcată: nimic. Poţi chiar să juri. 

Am intrat de dimineaţă pe net şi nu mică mi-a fost mirarea când chiar am găsit marca înregistrată „Nimic” a d-lui Olaru Lucian Adam Cristian, înregistrată la poziţia 33, adică băuturi alcoolice. 

Eu, din ce ţin minte, am gustat din coniac şi un fel de vişinată, bună de picuri, de recomandat pentru sexul feminin. Personal, rămân cu coniacul. 

Ce bună ar fi fost „invenţia” asta prin liceu. "Copile, zi ce ai băut că nu te mai las în excursie! Da ce să beau tată, „Nimic”.  Să nu am parte de excursie."

Desigur vă recomand să consumaţi Nimic în mod responsabil.

Şcoala altfel

O idee destul de "ciudată" a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (am obosit numai scriind titulatura), având în vedere trend-ul învăţământului românesc, este organizarea săptămânii "altfel", în perioada 2-6 Aprilie 2012. Pe scurt, de ce "altfel", pentru că în săptămâna aceasta nu se organizează cursuri propriu-zise, conform orarului obişnuit, ci se face un orar special, format din activităţi la alegerea cărora au avut un cuvânt de spus, şi aici să vă ţineţi bine: elevii, consultaţi în cadrul orelor de dirigenţie, cadrele didactice şi comitetul reprezentativ al părinţilor. De altfel,  este recomandată implicarea părinţilor şi a altor parteneri. Ciudat, nu?

Tipurile de activități care pot fi organizate în cadrul programului ”Școala altfel” pot include, fără a se limita la( am extras eu din onor circulara Ministerului):
- activități culturale;
- activități tehnico-științifice;
- activități sportive;
- activități de educație pentru cetățenie democratică, pentru promovarea valorilor umanitare (inclusiv voluntariat, caritate, implicare activă în societate, responsabilitate socială, relații și comunicare etc.);
- activități de educație pentru sănătate și stil de viață sănătos (inclusiv referitoare la dependență de calculator, siguranță pe internet etc.);
- activități de educație ecologică și de protecție a mediului (inclusiv colectare selectivă, economisirea energiei, energie alternativă etc.);
- activități de educație rutieră, PSI, educație pentru reacții corecte în situații de urgență etc.

Mi-a trecut mie pe la ureche că, desigur, cel mai tare liceu din Zlatna, "Corneliu Medrea" nu se lasă mai prejos şi pregăteşte o grămadă de activităţi, la care Trascău Corp Zlatna va binevoi să fie partener, adică: concurs de orientare sportivă; simpozion cu tema „Pronatura", prezentare de filme, fotografii  cu  activităţile din 2011, premierea  elevilor participanţi; demonstraţie de iniţiere în alpinism şi speologie; igienizări în incinta şcolii, plantare de puieţi. Şi asta numai în Ziua ProNatura, adică o zi din cele 5 ale săptămânii. Desigur, mai sunt o grămadă, o multitudine de alte activităţi la care sper să participe câţi mai mulţi elevi. Ei le-au ales doar, nu?

Cu riscul de a repeta o glumă foarte uzată, ce spuneţi "a înnebunit lupu'"?

 Expediţia ProNatura 2010, de la Zlatna la Arieşeni, pe jos.

Un altfel de Săruni

Un refugiu. Ridicat în 2008, prin eforturi proprii. Un refugiu, la propriu şi la figurat. Un "acasă". Un vis. Ce e acum, toată lumea cam ştie. Cum s-a ridicat, cam ştim toţi, unii din bucăţi, unii pe de-a-ntregul!

La început, desigur, a fost mai greu. Doi furajeri putere, da piatra venea ca unsă.

Credeţi că atunci când am ajuns la acoperiş a fost mai uşor? Numai pentru a găsi fagii care crapă corespunzător (pentru şindrilă) ne-a luat 2 săptămâni şi mai bine.

 

Seara mai găteam câte ceva. Până şi de mâncarea la ceaun ne-am săturat. Dar totdeauna găseam soluţii.

 

 

Noroc cu unul şi cu altul că alimentau focul, că dhe lemne sunt, dar nu vin singure din pădure.

Nu am avut de lucru numai la refugiu, că tot apăreau diverse, ca la casă. Ba la coasă...

...ba cu cele sfinte.

Dar nu ne-am lăsat. Am montat "lumină", că lumânările ne îndemnau la prostii.

În pauzele de la muncă, ne mai şi gândeam.

Trebuiau paturi neapărat şi nu poţi lucra pe sec.

După unele materiale a trebuit să batem zăpada.

Muncă, muncă, da oamenii se mai şi distrează. Ori se relaxează, tot aia e?!!

Indiferent cum a fost, cam toată lumea a plecat aşa.

Pe când următorul?

Interzis

Această postare e o aroganţă. Fără bulină, nu are nevoie. Nu are rolul de a face ceva. Doar există. Atât.

"Interzis

Mă frâmânt năvalnic,
cu ochii albi, orbi, întorşi peste cap;
înfrigurat, nerăbdător,
cu respiraţia sacadată.
Îmi tremură carnea de pe mine,
pulsează şi alergând
odată cu mişcarea de du-te vino,
mintea-mi te caută pe tine.
Mă încorzi, mă ridici, mă scufunzi,
îmi simt toate nervurile
cum întind mâinile firave
ca să te atingă,
ca să te cunoască,
ca să te exploreze,
în toate rotunjimile
şi adâncimile tale.
Mii de conexiuni translucide
între neuroni
mor şi se nasc  în aceeaşi secundă,
când îngân cuvinte primitive
despre Noi.
Îmi zvâcneşte tâmpla,
când ochii minţii te găsesc,
te cuprind,
te înlănţuie.
Nu mai ştiu cum mă cheamă,
cine sunt,
ştiu că sunt,
că suntem,
ştiu că amândoi,
acum...........
înnebunim.
Linişte.
Îmi privesc faţa uşor schimbată
şi transpirată
în oglinda care, tăcută,
înregistreaza fiecare mişcare.
Oare mă priveşti de dincolo de ea?

Şofer de Alba

Da, e o lungă istorie şi cred că sunt zeci sau sute de postări referitoare la acest subiect. Povestea a început atunci când am făcut şcoala de şoferi la Cluj-Napoca, student fiind. Când a auzit instructorul că sunt din Alba şi-a pus mâinile în cap. Da ce drac avem noi ăştia din Alba de speriem pe toată lumea?

1. Noi, şoferii de Alba, nu semnalizăm. A semnaliza arată intenţia. Adică viitoarea acţiune de a vira stânga sau dreapta. Chiar şi cei care semnalizează, foarte rar ce e drept, o fac doar atunci când virează pur şi simplu.

2. Noi, şoferii de Alba, nu ştim ce e ăla sens giratoriu, adică "rondobau". Nu pricepem care e treaba cu el şi ce trebuie să facem. Să-i lăsăm pe toţi să treacă? Să ne înfigem pe principiul care e mai tare sau care e primul? O mare nebuloasă, oricum ar fi.

3. Noi, şoferii de Alba, ne mişcăm greu. La semafoare, ori vorbim la telefon, ori ne gândim la mieii care s-au născut de curând, la nevasta gravidă şi cu pofte de acasă, la semifinala de la "Românii au talent", la meciul Steaua -Dinamo, oricum nu ne gândim să plecăm de pe loc atunci când semaforul binevoieşte să se facă verde. O facem de parcă toţi transportăm ouă şi ne e frică să nu le spargem.

4.Noi, şoferii de Alba, mai ales doamnele (trebuia să zic că mor dacă nu), mergem încet. Nu încet pardon, foarte încet. Adică dacă avem restricţie la 50, mergem cu 30, dacă avem la 90 mergem cu 50 şi multe, multe alte exemple. Eu înţeleg că trebuie să mergem preventiv, dar boii din trafic, aşezaţi regulamentar după respectivul autovehicul, nu o să  aibă răbdare la nesfârşit şi o să depăşească, indiferent unde se va întâmpla asta.

5. Noi, şoferii de Alba, ne-am montat proiectoare pe căruţa din dotare. Nu contează că afară e lună plină, dacă tot le avem, spargem retinele la fiecare măgar care vine din faţă.

6. Noi, şoferii de Alba, mergem cu faza scurtă până la aproximativ 2 metrii de maşina care vine din faţă. Apoi, le dăm faza lungă. Să stea domne' acasă, nu să umble pe şosele.

Ce spuneţi, mai adăugăm 7,8,9 şi 10?

Au mai scris despre subiect: Makavelis, DanCiulea, Bungust (de unde e şi poza de mai jos) şi DailyCotcodac.

Vine, vine primăvara..cu papuci

Atunci când cineva are o iniţiativă, îl admir. Pentru că, din ideea brută reuşeşte să o transforme în substanţă, în realitate. Şi de multe ori iese ceva de calitate.

Uite, vine primăvara şi cei de la zorilestore.ro s-au gândit să ne încalţe. Nu prea m-au încântat niciodată tipurile astea de păpuci în care îţi introduci o curea între degetul mare şi cel de lângă el. Ori jenează, ori am eu impresia asta. 

Aşa că am ales un alt model, cu un "buton" care sper să nu jeneze. Uite aici.  Bineînţeles că, bărbat fiind, am ales un model pentru prietena mea, să-l testeze ea. De arătat arată bine, dacă e comod, vedem la purtat.

De asemenea mă încântă faptul că aceşti păpuci sunt confecţionaţi 100% din materiale reciclabile. Dacă şi ţin, jos pălăria. Dar asta într-un articol viitor.

Papucii Grendha Nativa.

De ce ne place fotbalul

Pentru că ne oferă mereu ceva nou. Pentru că nu ne lasă să ne plictisim, da chiar deloc. Zlatna are un trecut istoric privind fotbalul, o tradiţie veche care datează din anul 1934 când s-a înfiinţat echipa locală Minaur Zlatna. Despre Minaur Zlatna ştiu cele mai frumoase (a se citi "colorate") poveşti din fotbal.

Am să vă povestesc despre trei dintre ele, primele două mai pe scurt. Am să povestesc din memorie, datele nu se vreau a fi sută la sută corecte, dar întâmplările sunt reale.

        Minaur promovează într-o divizie superioară, nu mai ştiu care exact. Echipamente, mingi noi, antrenamente de 2-3 ori pe săptămână. Etapă intermediară la Galda de Jos. Echipa se deplasează acolo, unde pe teren un bătrân păştea o vacă. Întreabă şi el ce se întâmplă şi află că echipa locală  avea meci. Se apucă de strigat după jucători: "Bă Vasile, lasă coasa bă că aveţi meci. Ioane, dă-te  jos de pe acoperiş, că-l repari tu mai târziu, hai că aveţi meci." Încropesc oamenii noştrii un 11 şi îi bat pe Minaur cu 2 la 1.

        Minaur, ca să promoveze într-o divizie superioară avea nevoie să bată la un scor foarte mare, ca să fie siguri că nu au parte de surprize. Şi bat ai noştrii cu 28 la 0 sau aşa ceva. Păcat că echipa concurentă bătuse cu 53 la 0. Amândouă echipele au fost depunctate şi echipa de pe locul 3 a promovat.

Şi vine acum cea mai frumoasă poveste din fotbal pe care o cunosc.

       Minaur juca în deplasare, la Unirea Ungheni. Era un meci de juniori şi la noi juca celebrul CC. Echipa adversă era cu toţi jucătorii la noi în teren, cum se spune "ne presa" rău de tot. La un moment dat, dintr-o contră, mingea scapă în terenul advers iar sprintenul CC o ajunge din urmă şi înaintează către poartă. Ca să vă faceţi o idee, în terenul advers erau doar mingea, CC, portarul Ungheniului şi arbitrul care se chinuia să prindă faza din urrmă. Trebuie să vizualizaţi imaginea asta. Aţi făcut-o? Bun, continuăm. 

        Intră omu' nostru în careu, moment în care cineva de pe margine strigă: "Aruncă-te CC!" La care, doar bunul D-zeu ştie de ce, CC îşi loveşte picioarele unul de celălalt şi se aruncă pe burtă în careu. Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, se ridică şi se întoarce către arbitru şi solicită cartonaş roşu pentru fault în careu. Ce o fi fost în sufletul arbitrului? Nu putem ştii. Ştim doar ce a văzut el: un om, singur-singurel în careu, care s-a aruncat în cap nefiind nimeni lângă el şi care acum solicită cartonaş roşu. După un timp arbitrul a avut două reacţii: un cartonaş galben pentru CC, pe deplin meritat şi bonus o palmă, pe post de cireaşă de pe tort.

Cum să nu iubeşti fotbalul? Dacă ştiţi astfel de întămplări, aştept să le aud. O ştiţi pe aia când am vândut un meci pe o remorcă de varză? :))

Hai Minauuuuuuuuuurrrrrrrrrrr!

Filmul ce mi-a schimbat viaţa

El e doza de optimism de care cu toţii avem nevoie. Anul 1995 a fost singurul an în care am urmarit LIVE ceremonia de decernare a premiilor Oscar. Prima şi ultima dată. Datorită lui.

"Viata este ca o cutie de ciocolatã... nu stii niciodatã cu ce te alegi". Şi într-adevăr, aşa e.

Şi dacă tot sunteţi aici, e păcat să nu vedeţi şi asta.

Hai sa o facem România -again and again

Scriam aici despre Let's do it Romania şi despre cum lucrurile au început să se schimbe de la bine la mai puţin bine. Dar nu ne lăsăm. Asta ne caracterizează. Oricât ne-am scârbi, oricât de dezamăgiţi am fi, revenim an de an la acţiunea asta pentru că TREBUIE. Pentru că putem şi pentru că e importantă. Şi pentru că merită. Pentru că vezi an de an tineri cu zâmbetul pe buze, deşi nu îşi mai simt picioarele sau mâinile.

Conform site-ului Let's do it România, anul ăsta peste 85 de ţări vor organiza a zi de curăţenie generală, iar România, alături de Bulgaria, Turcia şi Republica Moldova au o zi de curăţenie comună, 12 Mai. Dacă tot nu îi mai batem la fotbal, măcar să adunăm mai multe gunoaie decât ei.

"Anul acesta, acțiunea de curățenie națională va îmbrăca o nouă formă: în fiecare județ vor fi propuse și alese zonele în care se va face curățenie, fiecare locuitor al țării având astfel posibilitatea de a propune și a vota zona pe care și-o dorește curată. Numărul de zone din fiecare județ va fi stabilit în funcție de zonele propuse, dar și de resursele locale. Printre primele propuneri se numără pădurea Snagov, Băneasa din Bucureşti, zona lacului Vidraru în Argeş, Codrii Paşcaniului în Iaşi sau Lacul lui Eminescu în Botoşani."

Mai multe informaţii găsiţi şi veţi găsi pe Pagina de Facebook: http://www.facebook.com/LetsDoItRO sau pe site-ul www.letsdoitromania.ro. Şi evident, pe blogul acesta, deoarece sunt şanse mari să mă ocup de coordonarea evenimentului în Zona Zlatna- Almaşu Mare.

Mai jos pun câteva poze, ca să vedeţi cum stă treaba.

 Poze din rezervaţia naturală Cheile Glodului.

Sport în rândul copiilor

Nu o să scriu aici de sutele de copii şi tineri pe care i-am cărat pe dealuri. Nu eu bre, ci asociaţia. Dar am şi eu o contribuţie. Vorbesc de un sport mai puţin promovat, care conţine riscuri dacă nu e practicat cum trebuie. De alpinism e vorba. Am început această treabă cu copiii de acum 4 sau 5 ani, cu un prieten bun care pe atunci avea 16 ani. Am creat un panou artificial, acasă la mine prima dată, apoi la sediul asociaţiei. L-am învăţat cum să caţere, cum să se lege în coardă, cum să urce "cap" sau "în manşă". Am făcut antrenament 2 ani de zile, de două ori pe săptămână.  Multe a învăţat apoi la stâncă, şi evident, nu numai de la mine. A participat apoi la un concurs de alpinism, în primul an a obţinut locul III iar în al doilea an Locul I. La secţiunea juniori. Ucenicul depăşise "maestrul". De atunci, facem antrenamente cu copii pe care i-am selectat din Zlatna. De două ori pe săptămână, în două grupe, începători şi avansaţi. E destul de greu. Suntem 3-4 care ne tot rotim. E greu. E greu cu ei, pentru că sportul ăsta implică un efort fizic mai mare decât majoritatea sporturilor şi un anumit nivel de bază (dacă nu poţi face măcar o tracţiune, e cam greu.) E greu şi cu părinţii, să îi convingi să îi lase. La panou ca la panou, dar la stâncă treaba se complică, din cauza riscurilor aferente.

Îmi amintesc ce spunea Coco Galescu despre cum convingea el părinţii să lase copii la alpinism, redau din memorie:

1. E un sport şi ca orice sport implică o dezvoltare fizică. Alpinismul e un sport care dezvoltă aproape toate grupele musculare

2. Reduce greutatea corporală şi dezvoltă fizicul în sensul creşterii oaselor.

3. Implică o dezvoltare psihică deosebită. Copilul atunci când prinde o priză, se focalizează pe un obiectiv. Cu cât urcă, el depăşeşte anumite obstacole şi este nevoit să se concentreze pe cele care urmează. Astfel, fără să realizeze măcar, îşi stabileşte o ţintă. Îşi asumă un risc (minim dacă totul se face ca la carte) şi îşi depăşeşte teama.

Sper să reuşim să continuăm promovarea acestui sport în rândul tinerilor. Nu am uitat bucuria pe care am avut-o când, de jos, tremuram cu coarda în mână când Fane era "în top" adică în vârful traseului. Cumva, ciudat, eram şi eu cu el acolo.

Copiii trebuie să facă sport. Eu, noi, le promovăm pe cele care se pot desfăşura în natură. Fiecare, unde poate, ajutaţi!

Călătorului îi şede bine cu drumu'- sătul de preferinţă

V-am rămas dator cu peripeţiile de la Pensiunea "La Nicolae", unde am mâncat când ne-am întors de la Straja. Pensiunea e aşezată la aproximativ 11 km de Petroşani, imediat după Peştera Bolii pentru cunoscători, la marginea drumului, dar nu în drum. Când mergeam la concursuri prin Şureanu, îmi era recomandată de diverse cunoştinţe pentru calitatea mâncării. Deci, oprim, locaţia arată bine, mult lemn, piatră, parcare mare. Înainte să intrăm o inscripţie pe uşă: Dacă nota e scrisă cu pixul, consideraţi comanda din partea casei. Zic, e de bine.  Înăuntru o ambianţă plăcută, cântă Bonnie Tyler. Suntem luaţi imediat în primire, meniu, berile de rigoare, cafea. Comandăm "zamă". Şi trec 10, 20, 30 de minute. După 40 de minute, pe când mă ridic să văd cum vine maşina din Petroşani, de unde desigur bănuiam că se aprovizionează cu zamă, vine fata. Cu 5 din 6 boluri. Ce să facem mâncăm, de atâta aşteptare. Noi terminăn şi cel de-al şaselea tremură. Zama foarte bună, ca la mama acasă, prezentarea în boluri de lut, ce mai, 5 stele. După încă 15 minute şi 2 intervenţii, vine şi cea de 6-a. Comandasem felul doi, nu mare lucru: piept de pui cu legume mexicane, cartofi prajiţi etc. Şi stăm, şi stăm: după încă 25 de minute apare. Bun domne', bun. Evident că terminăm totul în mai puţin de 10 minute. Ne era şi frică să cerem nota, dar de data asta a venit în nici 2 minute. La notă, se grăbeşte lumea. Totul a durat 1 oră şi 40 de minute. Dacă nu vă grăbiţi şi sunteţi prieteni cu Bonnie Tyler, care e acolo un fel de one women show, puteţi intra liniştiţi. Preţurile sunt un pic mai mari decât în Straja, adică zama acolo era 7 lei, aici 8,80. Clar, mai bună la nea Nicu. Deci, nici o economie. Poate data viitoare. Poate a fost doar o experienţă singulară. Poate.

Sursa foto aici.

WTF- Mai rapid decât fibra optică...

Astăzi, în minunata zi de 12 Martie, în timp ce încercam să postez un comentariu la un articol dintr-un ziar judeţean referitor la Gheţarul de la Scărişoara, mi-a apărut acest mesaj. Dacă nu vă apare, redau textul aici: "Trimiţi comentarii prea repede. Încearcă mai încet". Am ajuns să trăiesc şi asta, sunt un geniu al Internetului, trimit comentarii prea repede de nici fibra optică sau ăia de la ACTA ce ne supraveghează nu fac faţă. Ar putea spune mai politicos desigur, că "mă roagă" sau aşa ceva. Părerea mea sinceră e că am încercat să postez un comentariu la un articol care de fapt nu apăruse încă. Sunt grozav. Oare ce părere are CN (Chuck Norris)?

Dacă ştie cineva nişte cursuri, nu contează cât costă, unde să învăţ cum să trimit nişte comentarii mai încet, rămân dator.

Aici e sursa foto.

Superschi în Carpaţi -azi, staţiunea Straja

După cum veţi vedea dragi cititori, cel mai greu la staţiunea Straja e cum să ajungi sau cum să te întorci, nicidecum perioada de timp petrecută acolo.

Pe scurt.

Am plecat destul de târziu din Zlatna, am recuperat restul trupei venite din Cluj plus Fred. Pe drum toate bune, ne deplasam cu “viteza la oră” când, se aude vocea la început domoală a lui Gabi, care cerea “Haţegana”. Am realizat imediat că era vorba de Berea cu acelaşi nume. Vocea domoală a devenit în curând strigăt de disperare, pe măsură ce treceam de Orăştie, Călan, Haţeg. Am oprit pe dreapta stresat de situaţie, la un popas turistic, de unde omul nostru se întoarce victorios, purtând în brate o ladă din licoarea mai sus pomenită. Pe faţă zâmbet şi pe buze strigătul de victorie: Haţegannnnnnnnnnnaaaaaaaaaaaa!  De aici încolo totul merge şnur, mai puţin opririle din 15 în 15 minute pentru micţionare.
Doresc să atrag atenţia celor de la Heineken, producătorul berii, privind această situaţie penibilă a distribuirii prea-gustoasei beri în zona de naştere.

Începem să urcăm  din Lupeni, un drum şerpuit şi abrupt de circa 10 km, pe care nu aş vrea să-l urc cu duba Vito atunci când e îngheţat. Sus dăm de aceeaşi veşnică problemă a staţiunilor româneşti, locurile de parcare. 

Maşini parcate alandale printre cabanele şi dărăpănăturile locului şi un taxator de parcare care nici nu te lasă să cobori din maşină ca să îţi ceară ceva bani . Parcarea de la intrare din staţiune evident, adică la 1 km de locul faptei. Nu ar fi mult dacă nu a trebuit apoi să cărăm schiuri, clăpari, chitara plus lada de bere sus amintită, oameni suntem. Lucrurile descrise mai sus sunt surprize doar pentru cei care nu au schiat în România. 

Cazarea... am să trec peste condiţiile de cazare. Fiecare cum se descurcă şi pe cine cunoaşte, sau cine ce îi recomandă. Aşa că se face dimineaţă şi bufnim pe pârtie, aflată la nici 30 de secunde de căbănuţa noastră. La Straja sunt 7 pârtii, de diverse grade de dificultate şi după cum aveam să aflăm mai târziu, frumoase şi prin diversitatea lor. Am aflat şi eu ce e ăla un ski-pass, adică o cartelă cu puncte (la Straja coborârea, de fapt urcarea, valorează 3 sau 4 puncte în funcţie de pârtie), puncte care scad odată cu fiecare urcare. Eu mi-am luat cartela de 80 de puncte. Ca recomandare, pentru cei care întâlnesc prima dată sistemul, ţineţi cartela într-un buzunar sau mănuşa din partea STÂNGĂ. Noroc cu profesioniştii de la Amicii Munţilor care m-au învăţat, dacă nu şi acum eram înfipt într-un sistem de acces. Pentru mine ca schior pe “horăiţi”, astfel de pârtii aranjate şi “bibilite” reprezintă un şoc. Aşa că m-am dat până m-au lăsat picioarele. Am trecut apoi, duminică, la pârtii mai grele gen Neagra sau pârtia Canal, o pârtie în formă de U (cred că e indicată mai ales pentru snowboarderi). Nici nu ştiu încă ce e mai dureros, schiatul sau urcatul cu Teleschiul pe pârtii foarte înclinate. Înclin către a doua.

Ca şi condiţii de servire a mesei, pot să spun că am mâncat o zamă, acră, servită cu drag de o “hangică” vorba lui Zoli, la un preţ cumsecade, la Pensiunea Alpin. Preţuri bune, curăţenie, promptitudine.

Staţiunea propriu-zisă e o îngrămădire de cabane, căbănuţe şi anexe, dărăpănate sau nu, numa’ bunu’ D-zeu ştie cine le-a dat autorizaţia de construcţie. Cred că vara e o mizerie... Acum noroc că e zăpadă, dar tot se vede. Nici nu vreau să mă gândesc.

Pe una dintre pârtii se desfăşura Concursul Veteranilor la schi, competitiţie cred destul de interesantă din care am reţinut două aspecte. La premiere, una din diversele categorii a fost ”barbaţi peste 85 de ani”. Cred că pe lângă diplomă, fericiţii câştigători au primit şi urarea: “sperăm să ne vedem şi la anul”. Apoi, gazda noastră  la invitat, pentru competiţia de anul viitor pe dragul nostru Zoltan pentru a participa la secţiunea snowboard. Dhe vârsta...

Eu am fost pentru schi acolo. Şi având în vedere diversitatea şi numărul pârtiilor, lungimea şi starea lor, nu pot decât să recomand staţiunea Straja.

La întoarcere am avut proasta idee să ne oprim pe drum să mâncăm ceva, “pentru că ar trebui să fie mai ieftin” (voi detalia într-o postare ulterioară aventura de la “Pensiunea La Nicolae”), apoi a început să ningă, apoi lapoviţă, apoi amândouă, apoi s-a ars un bec de fază scurtă de a trebuit să urmăresc TIR-urile în noapte până am găsit la o benzinărie un bec de schimb. Aşa că am făcut 175 de km în aproximativ 6 ore. 

Am ajuns acasă mulţumit. Aventura mea în Carpaţi va continua.

A cânta sau a nu cânta...asta e întrebarea

Cânt în fiecare Joi la un bar din Zlatna, împreună cu tânărul Fane, neam de-al Tocoricilor. Încercăm în fiecare săptămână să găsim şi să cântăm melodii noi, pe lângă cele cunoscute, dar fără a căuta piese de alea pe care "le ştie tot satul", nu de alta dar nu mă văd cântând "Supărat, supărat" sau "Aşa beu oamenii buni". Nici măcar "Suflet fără chei" sau " Am cazanul meu". Aseară a fost o zi mai specială, dedicată tuturor doamnelor şi domnişoarelor, aşa că am început cu poezia genială a lui Alex "Padre" Petrescu...

Recunoştinţă

Mamei mele,
pentru că stătea-n genunchi
şi-mi spunea să stau drept,
pentru că era pe podium
şi mă-nvăţa să-ngenunchiez,
pentru că plângea şi-mi cerea să zâmbesc,
pentru că râdea şi-mi venea să plâng,
mulţumesc!

 

...şi apoi cu mai multe piese noi , multe dintre ele de la Vama Veche, desigur dedicate temei, adică ziua de 8 Martie (ideea lui Fane, bună idee). Ca o paranteză, de pe Twitter am aflat un mini-banc, care mie mi se pare genial: " La Mulţi Ani tuturor femeilor care poartă numele de 8 Martie ". Bună, nu? 

Personal am avut două mari idei legate de "Ora de folk". Nu contează ordinea. Unu, prilej de repetiţii şi de dezvoltare personală şi doi, de a deprinde tinerii şi nu numai, de a participa la evenimente "culturale", de a se implica în viaţa oraşului. Aseară s-a auzit foarte bine, cred că după 6 ediţii am început să ne cam prindem cum funcţionează "sculele". Ce e deranjant, adică foarte deranjant, e că lumea vorbeşte în timp ce se cântă. Bine, la început am realizat că putem astfel cânta orice fără teama aceea că putem greşi ceva care să cadă greu, dar apoi te face să te întrebi dacă se merită ceea ce faci, dacă oamenii vin pentru folk sau doar ca să participe la un eveniment, din lipsă de alte evenimente. Aseară, de exemplu, toate mesele, dar toate, au fost rezervate. Tot aseară, pentru prima dată, cineva râdea atât de tare încât nici nu mai auzeam ce gândesc. Am încercat câteva glume subtile, dar... Apoi am cântat o "prună" (adică o piesă de "pahar"), am greşit intenţionat versurile şi cineva, la final, m-a corectat. Deci, cineva a fost atent. Ştiu că sunt mai mulţi. Dar cum o să procedez în viitor? Cum o să le spun, inclusiv prietenilor "bă respectă-mă/respectă-ne, nu suntem Radio, suntem doi oameni care se străduiesc? Cum naiba să fac asta?

 

 

O filmare dinainte de "Ora de folk".

Vrei să mergi prin Trascău sau Metaliferi...

Am observat că în ultima vreme mă sună din ce în ce mai multă lume care doreşte informaţii despre Munţii Trascău şi Metaliferi. Despre trasee, timp de mers (adică distanţă), cazare, locuri de campare, locuri de căţărare (alpinism), peştereală etc. Da, am umblat mult prin zonele astea. Nu atât de mult cum aş fi vrut, dar am umblat. Cu asociaţia am desfăşurat mai multe proiecte, finanţate de diverse organisme sau suportate din fondurile proprii (ale asociaţiei sau a membrilor ei). De curând am participat la realizarea primei hărţi turistice a Munţilor Metaliferi, pentru cei care nu ştiu că a apărut.

În concluzie, cei care doresc informaţii, telefonice sau nu, pot apela fără probleme la numărul: 0745-306805 sau la email: trascaucorp@gmail.com.

Avenul Gemenele, Munţii Trascău -Foto: Claudiu Szabo

Ce-mi doresc eu mie...de la Zlatna

Scriam nu de mult aici ce are în plus Zlatna faţă de alte oraşe şi încă mai aştept comentarii. Lumea nu prea comentează, ori blogul meu nu e cunoscut, ori nu e interesant subiectul ori sunt prea puţini cei care au acces la tipul asta de informaţie. Nu contează sau contează deocamdată mai puţin. Dar revin cu altă întrebare, de viitor, pentru cei care trăiesc în Zlatna şi nu numai: ce vă doriţi de la oraşul Zlatna, ce ar trebui să facă el pentru voi şi desigur, ce puteţi face voi pentru el? Scurt şi concis. Nu există răspunsuri bune sau greşite. Răspunsul ca: "aş vrea ca Zlatna să-mi ofere un loc de muncă corespunzător pregătirii mele" e la fel de bun cu " Un spital cu condiţii adecvate de tratament. Aş vrea să pot participa voluntar, cu 3 zile de muncă pentru ridicarea lui". Ce spuneţi, ne dăm cu părerea?

Mici "idei" aranjate altfel...

Promit

Am să trăiesc,
promit.
Nu am cum să evit,
nimic
din ceea ce e omenesc.
Am să trăiesc,
promit.
Şi de-am să mor,
o moarte sunt dator.
Dar azi trăiesc,
şi mâine-i altă zi de dor.
Promit.


Haos

M-ai dezgropat din tine
atât de adânc,
încât nici nu mai ştiu
care viaţă o trăiesc!
A mea, a ta, nici una?
Sigur nu a noastră.


Momente

În ceasul ce comprimă tot ce-a fost,
Aproape de minutul ultim, fără rost,
Atent mereu doar la secunda ce-a trecut
Pierdut-am clipa noului-nceput.

Am fost la "The Grey"

"The Grey" lansat în 2012, cu Liam Neeson în rolul principal (joacă extraordinar) este un film destul de simplu. Nişte muncitori de la o companie petrolieră binevoiesc să pice cu avionul în pustietate. Supravieţuiesc 7 oameni, dintre care şi omul nostru, care era angajat pe post de "omorâtor de lupi", ca lupii să nu halească personalul. Au cam exagerat cu lupii ăştia. Sunt ei destul de fioroşi şi aşa, inteligenţi şi hotărâţi, nu trebuiau exageraţi, da no, aşa e filmul. Evident că Ottway (Liam Neeson) ştie cu ce se mănâncă zama de lupi, omul e pregătit. Ideea e că oamenii se luptă pentru supravieţuire, prin zăpadă, în sălbăticie, în timp ce lupii îi stresează minut de minut. Şi apoi îi înfulecă. Pe rând.

Sfârşitul a dat multe nelămuriri celor din sală. Rămas ultimul supravieţuitor, omul nostru este atacat de masculul alfa. Îşi leagă cuţitul de o mână, ca să nu-l scape, de cealaltă nişte cioburi de sticlă şi aşteaptă confruntarea. Şi filmul se termină. Toţi se întreabă: a murit, nu a murit...

Nu asta e important, părerea mea. Toţi colegii lui au murit pe rând. Fiecare avea ceva în care credea, ceva pentru care merita luptat. Şi au murit. El, aparent, nu avea nimic. Doar amintirea unei iubite. (care a murit, după cum subtil, se înţelege). Şi totuşi, a luptat până la sfârşit. Despre asta este vorba. "O luptă-i viaţa...deci te luptă". Un film ce merită văzut.

Ţăran la Oraş-astăzi Cluj-Napoca

Expresia asta, "ţăran la oraş" pe care am auzit-o de atâtea ori în copilărie, mi se potriveşte mie acum,destul de bine. Nu cu sensul iniţial, dar care să arate că sunt diferenţe destul de mari între un orăşel ca Zlatna şi Cluj Napoca. Nu neapărat diferenţe în sens pozitiv.

Pe scurt: se trezeşte băiatul după cheful de vineri seara şi se gândeşte el să meargă la un film la Mall. Ajunge cu vreo două ore înainte, cumpără o carte de la un Anticariat etc şi şamd. Vede el un InfoDesk acolo cu acces la Internet şi îl mănâncă între degete să "hacceseze" şi el, doar era gratis şi în cale. Găseşte un subiect, de exemplu rezultatele la primele meciuri din etapă, foloseşte mouse-ul de tip bilă, scrie numele site-ului şi când să dea Enter, canci. Canci Enter. Tastatura era modificată (nici acum nu înţeleg de ce). Mă enervez desigur, dau pe taste, nimic. Abandonez şi merg la o cafea. Acolo, mă gândesc cum o maşinărie de obicei simplistă, îmi insultă inteligenţa şi cunoştinţele mele nu prea avansate de folosire a calculatorului. Şi sun un prieten care merge săptămânal la Mall. Nu ştia, dar îmi sugerează să apăs "bila" aceea. Îmi las prietena de una singură şi plec să mă conving. Bila nu se poate apăsa. Reiau iar apăsarea tastelor, pe rând, dar pe la jumătate iar abandonez şi plec cu coada între picioare, nu de alta dar spărgeam monitorul dacă mai stăteam. Însă în capul meu aveam un plan. Mă îndrept spre cinematograful nr. 2 şi în drum am noroc. Norocul ţine cu cei puternici. La un Info Desk, nişte copii căutau pe YouTube, Beyonce. Cred că un videoclip în care artista purta  puţine haine. Evident că îi întreb, ăsta era planul. Evident că ştiau. Enter-ul era un buton, dintre cele două din colţ, cred că singurul pe care nu-l apăsasem, cu un desen ciudat pe el, ca un Mouse cu cablu.

La ora care scriu această postare, desigur, InfoDesk-ul ăsta cu acces la internet e depăşit. Dar nu asta contează ci faptul că a reuşit să streseze, cu prezenţa lui, oameni de bine. Huo! Şi "Huo" şi la cine o modificat tastatura. Informaticieni de doi bani.

Sursa foto: aici.

Când vrei să strigi..

"Sunt omul care-a fost ucis de două ori (fără să moară):
o dată de timpul petrecut fără tine,
o dată de timpul petrecut cu tine

.........................................." (Alex Petrescu)

"Dau o bere, cui o cere" cu o condiţie...

Bună zîua, dragi pretini... cu drag de trafic pe blog şi de curios a vedea ce iese, lansez campania "Dau o bere, cui o cere", celor care bagă link către blogul meu: axantetrascau.blogspot.com, eventual la schimb de link-uri, atunci bem două beri şi plătim frăţeşte...

Locaţiile pentru consumat respectiva licoare le stabilim de comun acord sau dezacord.