Ce vreme

           Multă lume e oripilată de vremea de afară. Pentru o clipă uităm că e primăvară (dhe nu am avut primăvară de câţiva ani şi românul uită repede, vezi comunismul către care ne îndreptăm cu paşi repezi), că e nu necesar, ci foarte necesar să plouă. Ne plângem că e frig, şi dăm vina pe ecologişti  (mama mamii lor), că ne atrag atenţia în mod eronat cu încălzirea globală, de parcă încălzirea globală ţine cont exact de temperatura medie din 12-20 mai. Ce mai, expresia asta cu încălzirea e la modă, e ceva masonic clar la mijloc. 

           Mi-e îmi e dor de ploaie de când mi-am pus termopane, şi în locul pervazului de tablă, am pus un pervaz de plastic care dracu ştie cum, amortizează zgomotul făcut de căderea picurilor. Aşa de bine dormeam când auzeam ploaia în geam, sau mai bine spus în pervaz. Bine, nu îmi e dor de trăznete,fulgere, tunete etc., însă îmi e dor de ploaie. De ploaia măruntă care îşi face loc încet ,încet, foarte încet, printre haine până ajunge la piele, şi apoi transformă trupul înfierbântat în unul înfiorat. Ploaia care, asemeni unei iubite, are răbdare cu tine, care se joacă cu tine, şi care zâmbeşte atunci când eliberat de constrângeri şi ud leoarcă, ai puterea să ridici capul şi să râzi.

De ploaia năvalnică de munte care vine atât de rapid încât îmi grăbeşte ritmul bătăilor inimii, şi care pleacă mai rapid decât  o poveste de dragoste din liceu, şi care, ca şi aceasta lasă în urmă amintiri colorate şi umede, peste care tronează, câteodată, un miraculos curcubeu.

Îmi place şi ploaia care te obligă să rămâi la cabană, să îţi schimbi planurile, şi care te obligă, de preferinţă cu un pahar în mână, să stai să-i urmăreşti evoluţia, să faci presupuneri despre cât va mai dura. Îmi place să joc  rummy şi să aud afară ploaia cum izbeşte pământul şi cum bălţile parcă saltă într-o scurtă încercare de întoarcere.

Mi-e îmi place însă cel mai mult ploaia care bate pe folia de cort. Care poate fi  măruntă, năvalnică, poate fi oricum. Îmi place când mă adoarme şi îmi place când mă trezeşte noaptea din somn. Când pot să număr picăturile apoi câteodată totul se iuţeşte şi pierd şirul. Îmi place pentru că, printre altele, mă simt în siguranţă, în cortul meu, în lumea mea. Îmi place pentru că picurii parcă îmi crează o punte între mine şi exterior, în care pot să ajung, să evedez, fără ca trupul meu să se mişte măcar un moment. Îmi place să nu fiu singur în cort, şi câteodată, da, îmi place să fac lucrul ăla la care vă gândiţi cu toţii, cei care aţi avut răbdare să citiţi până aici.

           Te rog să mă ierţi. Pe vremuri, te înjuram printre dinţi. Pe vremuri, când mă trezeam dimineaţa în cort şi vedeam că iar plouă, te înjuram de toţi sfinţii şi deveneam un umil deprimat. Pe vremuri , când mă udai  pe stradă, nu îmi mai păsa de secetă, de "ierburi" şi culturi, şi din nou, egoist find, te înjuram. Te uram când, mai ales de lene nu de frica udatului, nu ieşeam din cabană şi mi se părea că intervii între mine şi dragostea mea pentru munte. Nu mai sunt cel de atunci. Ploaia face parte din natură aşa cum moartea face parte din viaţă. Şi e mare nevoie de ea, deci mă bucur că există. Şi mă bucur pentru că  ploaia  îmi aduce tot ce am nevoie.