Fiecare minune ţine 25 de minute!

Eram foarte agitat...Şi aveam o teamă ancestrală că tocmai acum când era mai important, o să greşim. O teamă care îmi producea dureri de stomac şi multă transpiraţie în palme. Respir greu şi mă uit la ceilalţi, adunaţi în spatele scenei. Padre agitat,cu chitara în mână, Sebi palid şi tăcut, cu un uşor chef de mişto, Victor şi mai palid, negru şi palid. Respir greu, parcă am mai spus, însă respir din ce în ce mai greu. Verific din ce în ce mai des dacă apa e lângă mine. Iau un extraveral, sper să mă liniştească. Apare Neluţu, mai cu o glumă, mai cu o critică pentru cei care evoluau, încep să mă simt în largul meu. Şi ceilalţi zâmbesc. Apare Vali cu un buchet de flori, înseamnă că ceilalţi "Noi" mai au un pic şi termină. Dar nu, continuă, nu mai am răbdare. Acum vreau să intru, să se termine odată, la bal sau la spital. Aplauze, fără bis, şi intrăm, ne orbesc luminile, nu vedem pe nimeni în sală, lipseşte un scaun, sunt atent să nu mă împiedic sau să mă pun pe lângă scaun. Stăm. Parcă e linişte, prea linişte. Vorbesc, se simt emoţiile; mă gândesc la ce suntem noi, la ce suntem noi faţă de ceilalţi. Vorbesc de munţi, de prieteni. Linişte şi apoi  brusc, din locul de unde vin toate aplauzele, aplauze. Pentru noi, mă întreb? Vorbeşte Padre, încet, ca  o poveste. Îmi e frică că nu o să spună poezia aşa cum ne-am înţeles, face un acord şi apoi începe: "Nici o mie de brazi............................... După aplauze am ştiut că sunt ai noştrii. Erau cei pe care îi aşteptaserăm atât. Un public de folk. Începe "Toamna" în ritm de reggae, mă uit la Sebi, sunt mândru, mă rog să nu greşească Padre, pe Victor nu îl văd de Padre. Mai apuc să trag cu coada ochiului la un fotograf şi gata piesa. Gata? şi iar aplauze? Pentru noi?  Începe "Evocare", zic de Nichita, de versuri....Padre nu greşeşte începutul. Am simţit că de acum încolo, totul va fi perfect ; zâmbesc, în timp ce ei încep..."Ea era frumoasă"....Câte gânduri îmi trec prin cap.........dar trebuie să cânt............"ca umbra unei idei" ...bubuie sala. Am impresia că oamenii ăştia, în marea lor majoritate necunoscuţi, nu respiră. Gata, am terminat, urmează aplauze, lungi de tot, parcă nu se mai termină. Continuăm cu "Monologul," "Stihirile" apoi înainte de "Balada aiurea", Stupid ballad cum am prezentat-o, Padre zice poezia, "îşi recită certitudinea".......-"părerea mea că-ntre păreri, o certitudine eşti tu". Aplauze, chiar ropote de aplauze. E o poezie ce Doamne, da ,e una fantastică, însă e o poezie. Vă place? Sunt deja înnebunit. Încep "Rebelii", ceva e în neregulă, Padre a uitat capodastrul mai sus, urcăm şi noi mai sus, ce să facem. Apoi, anunţ pamfletele, în locul lui Padre care nu ştiu ce tot verifica la chitară. Ele trebuie tratate ca atare.....................şi începem, linişte până la "bă, n-ai o ţigară", apoi căldura sălii năvăleşte în inima noastră. "Ne iubim la margine de mahala", cântau toţi...............atâtea aplauze. Dacă ştiam, cântam asta la început, zic eu....ştiam noi ce ştiam. Cântam numai asta, zice Padre. Toţi râd, e bine, sunt de ai noştrii.

Încearcă să ne oprească şi noi mai avem 3 piese. Cum să ne opriţi acum? Sunteţi nebuni?  Nu cântasem "De Amor" şi "Am iubit". Fac semn în culise 2 şi gata şi fără să aştept răspuns anunţ: Urmează acum o piesă, care sigur va fi cunoscută sub alt nume. Şi începem: din nou linişte. Însă când spunem "Amor a la mexicana", sala vuieşte, e un taifun care ne urcă sus pe valuri de zeci de metrii..............Terminăm sus pe val şi anunţ că mai avem dreptul la o piesă. Şi le spun ceea ce vroiam să le spun de mult.........Vă iubesc. Cum să nu-i iubeşti?

Începe piesa, lumea aplaudă pe ritmul melodiei, la sfârşit sunt atent ca Padre să nu termine piesa şi încep ca în The Blues Brothers, domnelor şi domnilor au cântat în seara aceasta pentru d-voastră........în grabă îl botez pe Sebi. Nu mai ştiu decât că eram undeva afară de pe scenă ,tremurând...... Dar aplauzele nu se opresc, cineva vroia să vorbească în microfon, dar nu se auzea nimic.....Repede, cică e bis..Padre intră şi uită chitara. O iau eu....Iar lipseşte un scaun. Ne înţelegem scurt: Noapte albastră. Şi Padre, liniştit şi superior ca un rege , anunţă: Şi acum, o melodie care explică cum am ajuns noi aici.....What? Înţeleg însă...., era planul iniţial "Într-o dimineaţă, m-o trezit bătrânu', hai să merem la Câmpeni."..............publicul aude Câmpeni, e în extaz...........terminăm în trombă..................ieşim, suntem felicitaţi.........nu aud nimic decât aplauze în urechi.............mă uit la feţele lor...Sebi, Padre, Victor, Nelu, Răducu....................un vis.

Aşa am simţit eu cele 20-25 de minute petrecute acolo. Şi multe altele pe care nu le mai ţin minte şi câteva pe care nu vreau să vi le spun.

Însă pentru voi cei care aţi fost acolo, pentru voi cei care aţi fi vrut să fiţi acolo: MULŢUMESC!

poze de Diana Câmpean!