Privind

Când eram mic (şi la trup curat) eram foarte complexat. Am tot scris despre asta, ba chiar şi o poezie. Aveam ba picioarele strâmbe, ba urechile mari , ba etc. Nu o să mai insist. Şi mă gândeam cu ce compensez eu toate astea, ce am eu mai altfel decât alţii, cu ce aş fi mai deosebit. Întrebări de copil, desigur. La vârsta aceea, credeam că privirea mea are ceva. Că privirea arată multe despre un om. Că aş putea să atrag atenţia, în special atenţia fetelor, doar privindu-le. Mult mai târziu am văzut un film , Amelie, în care personajul principal interpretat de Audrey Tautou, încearcă să intimideze oamenii pe stradă privindu-i. Dacă îmi aduc bine aminte şi reuşeste, dezechilibrând un om pe bicicletă. Dar şi aici, ca şi în copilăria mea, nu se ştie exact cât era realitate şi cât imaginaţie. Vă recomand cu căldură filmul. Am crescut şi pe măsură ce scăpam de micile şi absurdele mele complexe, am uitat încet, încet, de povestea aceasta cu privirea. Însă, în ultimul timp, simt din nou că privirea mea are ceva. Mi se şi spune. Dar de data asta nu vreau să mai atrag  sau să intimidez pe cineva cu ea. Simt că, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, pot să mă exprim cu ea. Că pot să comunic, fără să pierd nuanţe. Privirea exprimă exact ceea ce simt. Am aflat că pot să fac asta privind. Alţii o pot face zâmbind. Mulţumesc! .... simt, privind, zâmbind....true

Sursa foto aici.