Groapa cu Şobolani

A fost ieri la Sibiu, fosta capitală culturală europeană. Ca să vedeţi de ce. Am nimerit peste şedinţa celor de la Amicii Munţilor, care făceau proiecţii la Casa de Cultură, cu imagini din acţiunile lor, din care am remarcat echilibristica lui Marius prin Cheile Râmeţului şi o tură ProNatura şi în acelaşi timp pro-biciclete. De acolo am fost la un bar de fiţe, unde trebuia să cânte câteva melodii o prietenă de a noastră. Barul, un fel de cramă sofisticată cu nume imperial, Imperium, ne-am primit cu o canapea de 10 locuri, preţuri triple la bere (faţă de Zlatna) şi cu o atmosferă ciudată, ca să nu zi dubioasă. Apoi am aflat că de fapt era un fel de cenaclu, în memoria lui Cezar Ivănescu şi într-un fel şi în memoria lui Adrian Păunescu. S-a recitat, cireaşa de pe tort fiind o nuvelă, nici acum nu ştiu de cine a fost scrisă, "Groapa cu Şobolani", la care am avut tupeul să fiu atent, din când în când, câte 30 de secunde. Din câte am constatat, record mondial. Am trecut cu greu peste asta, însă bucuros de acest mini-fiasco. Ca să o dai în bară, trebuie în primul rând să încerci.

Apoi a cântat Kiki -Cristina Baca, câteva cântece, reuşind să-i impresioneze chiar şi pe Gică-Contra Sebi şi fratesu' Răducu. Apoi am cântat şi eu cu Sebi, eu ducând proporţiile emoţiilor la cote nebănuite, apoi totul a decurs bine. La piesele la care ştiam versurile, am încurcat acordurile şi invers. Dar cine să se prindă? Organizatorul şef, bardul Cătălin (pe care nu m-am supărat că nu ştia de Zlatna -mulţi nu ştiau de Roma şi uite că au aflat), ne-a făcut membrii de urgenţă ai cenaclului, am şi uitat să întreb cât e cotizaţia, şi ne-a invitat în fiecare Miercuri să ne dăm în spectacol. Vreau adeverinţă ca şi membru al cenaclului, insignă şi carnet de membru!

Staţi că nu se termină aici!

S-a terminat el cenaclul, dar  distracţia continuă. După poezie, nuvelă, cântece folk a urmat...jazz. Chiar drăguţ, dar din păcate trebuia să plecăm, undeva unde să stăm (bem) mai relaxaţi. Am ajuns în Go Inn, în Piaţa Mică (chiar mi-a fost dor), unde am mâncat câte o pizza, iar atunci când gazdele au fost întrebate dacă se poate cânta la chitară, au răspuns: Cum să nu, avem şi "microfon" dacă trebuie. În speranţa că am înţeles sensul exact, mulţumim frumos şi renunţăm la microfon. S-a cântat, povestit, apoi bagaju'. Mulţumesc Cristina pentru o seară specială.

O să revin cu relatări după ce Alba Iulia va fi Capitală Culturală Europeană!