În fiecare an, înainte de 1 Decembrie, fetele de la Laborator se apucă de pus colinde la calculator. Apropo, nu le mai zice colinde. Cum, nu ştiaţi? Le zice Hruşcinde, na. Pe mine colindele la serviciu mă enervează. Nu am nimic cu ele, dar parcă colindele nu merg asociate cu lucrul. Merg cu zăpada scârţâind sub tălpi, cu un pahar de vin fiert, cu nasuri roşii de frig, cu mirosul crengilor de brad, dar în nici un caz cu lucrul. Îmi e greu să mă concentrez, dar partea bună e că am pe cine să dau vina.
Da,o sa vină vremea colindelor, poate zapadă....erau ani, parcă a trecut o grămadă de timp, în care uitam de mine şi colindam de unul singur pe străzi, doar de bucuria de a cânta. Colinzi adunate de prin Zlatna de către un vecin şi învăţate sub supravegherea lui, colinzi grele, pentru bărbaţi, dar care, cu un mic stimulent bahic, sunau tare bine în răcoarea nopţii. Oricât de tristă ar fi o colindă, atunci în noaptea aceea, e cel mai optimist cântec.
În fiecare an se colindă în centru, în jurul bradului de Crăciun. Într-un an am fost chemaţi să cântăm şi noi acolo şi apoi, când am ajuns, să fim întrebaţi : "Acum aţi venit?". Desigur, o neînţelegere . Dar începând cu anul imediat următor, în fiecare an care a trecut, târziu în noapte, 11, 12 , sau 1, când nu mai mişcă prin oraş decât câteva cete de colindatori turmentaţi, ne strângem acolo sub brad şi, aranjaţi în semicerc, fără public, colindăm. Colindăm pentru noi, pentru cei care nu mai sunt, pentru cei aflaţi departe şi care ar fi vrut să fie acolo, cu noi.
Vin sărbătorile, vin...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Scrie aici. De bine, de rău, numa' scrie...