Jurnalul, ca o viaţă în sine

Am fost de curând în Retezat. Am vrut şi să urcăm pe vârful cu acelaşi nume, însă zăpada foarte mare, ca să citez un clasic în viaţă "până la sfârcuri", a făcut urcarea, nu pot spune imposibilă, ci doar că efortul depus în raport cu rezultatul aşteptat, pur şi simplu a făcut ca totul să nu se merite. Am dormit la Refugiul Condorul, cu o locaţie ieşită uşor din potecă, aproape de fostul refugiu Ştevia, ars în anul 2000. Cum ne-am întors destul de rapid din tura programată, am avut timp să gospodărim câte ceva  cum ar fi: tăiat lemne cu joagărul, reparat securea (Paul), curăţat zăpada de pe acoperiş (Philip şi Fred) etc. Personal , mi-am promis că o să mă întorc acolo în primăvară.

Cu toată munca depusă, când a venit seara şi am intrat în refugiu, ca să avem şi o altă ocupaţie decât poveştile pe care ni le cunoaştem atât de bine, am început să citesc din Jurnalul refugiului. Să citesc pentru toată lumea, mai precis doar fazele mai interesante. De fapt sunt trei caiete, din care două complete, al treilea şi cel mai gros fiind cel "în vigoare", în care ne-am notat şi noi câteva gînduri.

Jurnalul ăsta, are o viaţă a sa. Dacă ai răbdare să citeşti, în ordine cronologică sau nu, gândurile celor care au trecut pe acolo, ţi se deschide în faţă un întreg univers.

Unii au băut şi au făcut chiar şi 4 ore până la refugiu. Alţii au ajuns acolo în doar 45 de minute. Alţii au dormit acolo, alţii doar l-au vizitat în trecere. Majoritatea au mulţumit celor care l-au ridicat şi de asemenea, celor care au lăsat totul curat pentru cei care vor veni. Alţii au notat bucuria cuceririi vârfului, alţii şi-au notat oboseala fericită a celui care petrece mult timp pe munte. Unii şi-au strigat singurătatea, alţii  îşi căutau, acolo, perechea. Unii reveneau acolo după mulţi ani, alţii erau obişnuiţii refugiului, mereu cu grijă pentru el şi respectaţi de toţi ceilalţi. Unii pur şi simplu se odihneau, găteau sau făceau dragoste. Unii scriau versuri, încântaţi de minunăţia descoperită în Retezat. (Fred mă tot presa să scriu şi eu ceva). Mii şi mii de gânduri.

Noi nu am făcut mare lucru. Am urcat cât am crezut prin zăpada care, atunci, părea veşnică. Am stricat un week-end romantic a doi îndrăgostiţi din Timişoara. Am pus, aşa cum suntem obişnuiţi, un pic osul la buna stare a refugiului. Acestea, aici, sunt acum doar cuvinte. 

Acolo, scrise în jurnalul refugiului, au devenit parte din viaţa lui. Ele au să trăiască, respire, atâta timp cât refugiul acesta va exista.

P.S. Fred, cu întârziere....

"In casa zăpezilor veşnice,
nici o primăvară,
vară sau toamnă,
nu zguduie liniştea
îngheţului permanent.
Acolo nu ai să mai simţi
nimic.
Poţi alege, doar,
să îngheţi ceva,
odată cu tine."